Acasă îşi trăgea pe ea nişte pulovere imense, care-i ajungeau până la genunchi, şi n-o vedeam niciodată fără blugi şi pantofi de lucru. Dacă ieşea în oraş, îşi lega păru' cu o basma oribilă, atât de mare încât îi acoperea sprâncenele, iar ochii îi arătau ca două animale ivindu-se
dintr-o grotă. Într-o noapte, când am uitat să bat la uşă înainte de a intra în camera ei, aproape că şi-a rupt picioarele repezindu-se să-şi ia rochia din dulap, cu toate că avea chiloţii pe ea, deci n-o surprinsesem chiar în curu' gol.
Da' cel mai nasol lucru era că nu prea mai vorbea. Şi nu numa' cu mine, căci, ţinând cont de relaţiile dintre noi, puteam să înţeleg asta. Încetase să mai vorbească cu toţi. Stătea la masa de seară cu nasu' în farfurie şi cu laţele în ochi, iar dacă încercam să discut cu ea, întrebând-o ce se mai întâmplă pe la şcoală sau ceva în stilu' ăsta, nu reuşeam să-i smulg decât un "mbine" sau
"aşa-i", în loc de un şuvoi vesel de cuvinte, ca de obicei. Şi Joe Junior încerca, lovindu-se la rân-dul lui de acelaşi zid de nestrăpuns. După ce se termina cina şi vasele erau spălate, ieşea pe uşă
şi urca la ea în cameră.
Şi, Doamne iartă-mă, primu' lucru la care m-am gândit, când m-am lămurit că nu se punea problema unui băiat, a fost marijuana...
Nu te uita aşa la mine, Andy, ca şi cum n-ai şti despre ce vorbesc.
În zilele alea i se spunea altfel, iarbă sau maryjane, da' era aceeaşi marfă, şi o grămadă de indivizi de pe insulă ardeau de nerăbdare s-o împrăştie dacă i-ar fi scăzut preţu'... sau chiar dacă
nu. Tocma' atunci sosise pe coastă un nou transport de iarbă, la fel cum se întâmplă şi acum de altfel, şi o parte rămăsese aici. Slavă Domnului că nu cocaină, însă dacă voiai să fumezi o ţigară
din asta, găseai uşor. Marky Benoit fusese arestat de către Paza de Coastă în vara aia, îi descoperiseră patru baloturi cu iarbă pe vaporu' Maggie's Delight. Probabil că de-aici îmi venise ideea, însă chiar şi acu', după atâţia ani, nu încetez să mă minunez cum de-am putut să complic aşa tare un lucra atât de evident. Sursa reală a necazurilor se afla în faţa mea, şezând exact vizavi de mine la masă în fiecare seară, având nevoie aproape tot timpu' de o baie şi un bărbierit, şi io uitându-mă la el în fiecare secundă ― Joe St. George, cel mai tare din parcare, cel mai mare im-becil dintre toţi, da' nici măcar şefu' lor ―, întrebându-mă dacă fetiţa mea scumpă nu se duce în magazia şcolii dup-amiezele ca să tragă dintr-o ţigară dătătoare de vise.
M-a bătut gândul să urc la ea în cameră şi să cotrobăi prin dulap şi prin sertarele biroului, da' mi s-a făcut scârbă de mine. Am o groază de defecte, Andy, da' cre' că n-am fost niciodată
laşă. Cu toate că gându' ăsta m-a ajutat să pricep că pierdusem prea mult timp încercând marea cu degetu' şi ocolind problema în sine, crezând că o să se rezolve singură sau că Selena o să vină
până la urmă la mine.
A sosit şi ziua când ar fi trebuit să mă duc la Strayhorn după prânz, nu cu mult după
Halloween, fiin'că îmi amintesc că micu' Pete atârnase o vrăjitoare din carton în geam. Io şi Lisa McCandless fusesem puse să cărăm covoarele alea persane superbe şi să le batem ― musai s-o faci la fiecare şase luni ca să nu se decoloreze, de fapt se decolorează oricum, da' nici nu contează. Mi-am îmbrăcat haina, am închis-o la nasturi şi am înaintat un pic spre uşă, când mi-a trecut prin cap: "De ce ţi-ai luat tu haina asta lungă şi grea pe tine, ai înnebunit? Sunt cel puţin şaptişpe grade afară, o adevărată vară tropicală." Iar ailaltă voce îmi şoptea: "N-or să fie chiar şaptişpe, da' o să fie şi umezeală pe deasupra." Şi uite-aşa mi-am dat io seama că n-o să plec nicăieri în dup-amiaza aia. Ci o să iau feribotu' spre Jonesport şi o să-mi petrec ziua în oraş, cu fiica-mea. Am sunat-o pe Lisa, i-am zis că o să ne ocupăm de covoare altă dată şi m-am îndreptat spre debarcader. Am ajuns chiar la timp să-l prind pe cel de două şi un sfert. Dacă l-aş fi pierdut, aş fi pierdut-o şi pe ea, şi cine ştie ce s-ar fi întâmplat...
Am coborât prima de pe feribot, încă mai încolăceau frânghia pe ultimu' stâlp când am păşit pe mal, şi am pornit-o glonţ spre liceu. Pe drum mă gândeam că în mod sigur n-o s-o găsesc în sala de studiu, indiferent ce mi-ar fi spus ea sau diriginta, ci că va fi afară, în spatele magaziei, împreună cu restu' golanilor... toţi distrându-se şi ciupindu-se de cur, poate şi pasând de la unu'
la altu' o sticlă de vin ieftin într-o pungă de hârtie. Dacă nu v-aţi aflat niciodată într-o asemenea situaţie, nu vă puteţi imagina cum e şi nici n-am idee cum să v-o descriu. Tot ce pot spune e că
p-atunci înţelegeam că este imposibil să te pregăteşti pentru a face faţă unui necaz. Nu poţi decât să mergi înainte, sperând că n-o să se-ntâmple dezastru'.
Da' când am deschis uşa şi am aruncat o privire iscoditoare în sala de studiu, Selena stătea acolo la un birou, lângă fereastră, cu capu' aplecat peste manualu' de algebră. La început nu m-a observat, iar io am rămas în picioare, uitându-mă la ea. Nu se combinase cu o gaşcă depravată, cum bănuisem, da' inima tot mi se frânsese, Andy, fiin'că mi se părea că n-avea nici un fel de prieteni, şi asta putea fi şi mai rău. Probabil că diriginta nu vedea nimic nasol în faptu' că o fată
studia singură în camera aia mare: probabil că o considera chiar de admirat. Numa' că io nu găseam nimic de admirat aici, ci doar nesănătos. Nici măcar elevii pedepsiţi nu-i ţineau companie, pen' că pe ăla îi trimiteau la bibliotecă în Beals High, din Jonesport.
Ar fi putut să fie cu prietenele ei, ascultând muzică sau uitându-se după băieţi, iar în loc de asta ea stătea aici, într-o dup-amiază prăfuită, cu razele soarelui bătându-i în cap, fii miros de cretă şi petrosin, în rumeguşu' ăla roşu pe care-l presară pe podele după ce pleacă elevii acasă, şi
având capu' atât de aplecat asupra cărţii, încât ţi-ai fi închipuit că toate secretele vieţii şi ale morţii se ascunseseră acolo.
― Bună, Selena, am spus.
S-a zgribulit ca un iepure şi şi-a răsturnat jumate din cărţi întorcându-se să vadă cine o salutase. Ochii i s-au bulbucat atât de tare, încât parcă se lăţiseră pe toată partea de sus a feţei, iar obrajii şi fruntea ― atât cât se puteau zări ― prinseseră culoarea unei ceşti albe cu lapte în ea.
În afara zonelor unde îi apăruseră coşuri. Alea rămăseseră de un roşu-strălucitor, ca nişte răni.
Apoi şi-a dat seama că sunt io. Teroarea i-a dispărut de pe chip, da' n-a lăsat loc nici unui zâmbet. Ca şi cum şi-ar fi tras obloanele peste faţă... sau s-ar fi aflat în interioru' unui castel şi tocma' ar fi ridicat podu' de trecere peste şanţu' cu apă din jur. Cam aşa ceva. Înţelegeţi ce încerc să vă explic?
― Mamă! a strigat. Ce cauţi tu aici?
M-am gândit să-i răspund: "Am venit să te iau acasă şi să capăt nişte lămuriri de la tine, scumpo", da' ceva mi-a şoptit că ar fi fost nelalocul lui în camera aia ― o sală goală, în care puteam mirosi că se petrecea un lucru îngrozitor cu Selena, la fel de tare cum miroseam şi creta sau rumeguşu'. Îl simţeam şi voiam să aflu. După cum arăta, aşteptasem deja mult prea mult.
Nu mai credeam că se droga, da' orice ar fi fost, lucru' ăla era tare nesătul. O mânca de vie.
I-am spus că azvârlisem la coş treaba din dup-amiaza aia şi că venisem să mă mai uit puţin prin vitrine, da' nu găsisem nimic care să-mi placă.
― Aşa că mi-a trecut prin cap să ne întoarcem împreună. Te superi, Selena?
În sfârşit mi-a zâmbit. Aş fi dat o mie de dolari pe zâmbetu' ăla, po' să vă spun, un zâmbet adresat doar mie.
― O, nu, mami, a zis. Îmi face plăcere să nu fiu singură.
Am coborât dealu' împreună până la debarcader, iar când am întrebat-o despre şcoală, mi-a povestit mai mult decât o făcuse în câteva săptămâni întregi. După ce îmi aruncase privirea aia de şoarece înghesuit la colţ de către un motan, părea să-şi revină la forma ei normală de dinainte, iar io îmi recăpătam speranţa.
Nancy, poate tu nu ştii cât de gol e feribotu' de la cinci fără un sfert înspre Little Tall şi ălelalte insule, da' cre' că tu şi Frank da, Andy. Cei mai mulţi dintre muncitorii care lucrează pe continent pleacă acasă cu cel de cinci jumate, iar ăla de cinci fără un sfert transportă numai pachete poştale, UPS, şi produse de băcănie sau de uz general. Cu toate că era o dup-amiază
superbă de toamnă, în nici un caz atât de friguroasă şi umedă pe cât îmi imaginasem, călătoream aproape singure pe punte. Am stat un pic acolo, privind cum valurile se loveau de ţărm. Soarele se îndrepta spre apus, lăsând o dâră peste ape, dâră pe care elicea o spărgea în fărâme ce păreau din aur curat. Pe vremea când aveam doar câţiva anişori, taică-meu îmi spunea că era chiar aur şi că uneori sirenele urcă la suprafaţă şi-l adună. Mai spunea că folosesc cioburile astea de soare întârziat drept ţigle pentru castelu' lor din fundu' oceanului. Dacă vedeam dunga din aur fărâmiţat pe apă, totdeauna aşteptam să apară sirenele şi până când am ajuns aproape de vârsta Selenei, nu m-am îndoit niciodată de existenţa reală a unor asemenea fiinţe, fiin'că taică-meu îmi zisese aşa.
Atunci apa căpătase nuanţa aia de albastru-intens pe care n-o întâlneşti în octombrie decât pe o vreme calmă, iar motoarele torceau liniştit. Selena şi-a scos basmaua pe care o purta; şi-a ridicat braţele a râs.
― Nu-i aşa că-i frumos, mami? m-a întrebat.
― Da, aşa-i. Şi tu erai frumoasă de obicei, Selena. De ce nu mai eşti?
S-a uitat la mine şi parcă ar fi avut două măşti pe faţă. Prima surprinsă şi încă râzând, da'
