― Nu! Să nu mă loveşti! Să nu mă mai atingi niciodată, jigodie! a ţipat şi s-a smucit înapoi.
S-a rezemat de balustradă şi am fost sigură că o să pice peste ea direct în ocean. M-am întins, am apucat-o de poalele hainei şi am tras-o iar spre mine. Însă am alunecat pe puntea umedă şi a fost cât p-aci să cad. Dup-aia mi-am recăpătat echilibrul, iar când mi-am ridicat privirea, ea îşi mai venise în simţiri, numa' că mi-a ars o palmă peste faţă.
Nu mi-a păsat, doar am apucat-o din nou şi am strâns-o în braţe. Nu mai contează aşa ceva pentru tine când ai un copil de vârsta Selenei, ci te gândeşti tot mai mult că te poţi despărţi de el în orice moment. În plus, oricum palma ei nu mă duruse deloc. Mi se făcuse îngrozitor de frică să
n-o pierd, şi nu era doar intuiţia la mijloc. Pentru o clipă fusesem absolut sigură c-o să se arunce peste balustradă cu picioarele în sus şi capu' în jos. Aproape o şi văzusem. E surprinzător cum de
nu mi-a albit atunci păru'.
Apoi a început să plângă şi să-mi spună că-i pare rău, că nu-şi dorise să mă lovească şi că
absolut niciodată nu avusese o asemenea intenţie, iar io i-am răspuns că ştiam asta.
― Linişteşte-te, i-am zis, numa' că ceea ce mi-a replicat m-a cutremurat mai tare ca orice.
― Ar fi trebuit să nu mă opreşti, mami. Ar fi trebuit să mă laşi să sar.
Am îndepărtat-o un pic de mine ― deja plângeam amândouă ― şi i-am spus:
― Pentru nimic în lume, scumpa mea.
Şi-a legănat capu'.
― Nu mai pot rezista, mami... Nu mai sunt în stare. Mă simt atât de murdară şi dezorientată, încât mi-e imposibil să mai fiu fericită, oricât de tare m-aş strădui.
― Ce s-a-ntâmplat, Selena? am întrebat, tremurând toată de spaimă. Ce s-a-ntâmplat?
― Dacă-ţi zic, probabil că o să mă împingi tu peste balustradă.
― Tu ştii mai bine. Şi-ţi mai spun un lucru, draga mea, n-o să pui nici un picior pe uscat până când nu mă lămureşti. Chiar dacă va fi nevoie să ne plimbăm cu feribotu' ăsta tot anu', nu contează... Deşi cred că o să ne transformăm în sloiuri de gheaţă până la sfârşitu' noiembrie, asta dacă n-o să murim de intoxicaţie din cauza mâncării pe care o servesc ăştia aici.
Mă gândisem c-o s-o fac să râdă, da' n-am reuşit. În schimb şi-a plecat capu', îndreptându-şi privirea spre punte, şi a zis ceva foarte încet. Din cauza zgomotului motoarelor şi al vântului, n-am auzit nimic.
― Ce-ai spus, scumpo?
A repetat, şi de astă dată am înţeles, chiar dacă nu vorbise mult mai tare. Şi brusc am priceput totu', iar din momentu' ăla zilele lu' Joe au început să fie numărate.
― Io n-am vrut. El m-a forţat.
Asta spusese.
Pentru un minut nu m-am putut mişca din loc, iar când în sfârşit m-am întins spre ea, a bătut în retragere. Avea faţa albă ca varu'. Apoi feribotu' ― Island Princess ― s-a înclinat. Îmi pierdusem deja echilibrul şi probabil că aş fi picat drept pe curu' meu schilod, dacă nu m-ar fi susţinut pe după mijloc. În secunda următoare o ţineam în braţe, iar ea îmi plângea pe umăr.
― Hai, am spus. Vino şi aşează-te lângă mine. Ne-a ajuns cât ne-am bălăngănit de-o parte şi de alta a vasului ăsta, nu?
Am mers până la banca de la pupa, lângă cabina căpitanului, strâns îmbrăţişate şi târşâindu-ne picioarele ca o pereche de invalizi. Nu ştiu dacă Selena se simţea ca o invalidă, da'
io sigur da. Mie doar îmi curgeau un pic lacrimile, însă Selena plângea atât de tare, încât cre' că
şi-ar fi scuipat plămânii bucăţică cu bucăţică dacă ar mai fi continuat astfel. Deşi mă bucura faptu' că hohotea aşa. Numa' în momentu' în care am văzut-o în starea asta, cu lacrimile prelingându-i-se pe obraji, mi-am dat seama cât de mult se uşura şi cum necazurile i se evaporau la fel cum îi dispăruseră înainte frumuseţea hainelor şi strălucirea din priviri. Aş fi preferat al naibii s-o aud râzând, şi nu plângând, da' trebuia să mă mulţumesc cu ce mi se oferea.
Ne-am aşezat pe bancă şi am mai lăsat-o să plângă puţin. Iar când am încercat s-o liniştesc şi i-am întins o batistă din geantă, la început nici nu s-a uitat la ea M-a privit doar, cu obrajii uzi, cu nişte cearcăne mari şi negre sub ochi, şi mi-a spus:
― Chiar nu mă urăşti pentru asta, mami?
― Nu. Nici acum, nici mai târziu, ţi-o promit din toată inima Da' să ne-nţelegem. Îmi zici toată povestea de la cap la coadă. Văd pe faţa ta că nu te crezi în stare, da' io ştiu că ai să
reuşeşti. Să nu uiţi un singur lucru: nu trebuie s-o mai povesteşti altădată cuiva, nici măcar soţului tău, dacă nu vrei. O să fie ca şi cum ai tăia rău' de la rădăcină. Îţi jur şi asta. Pricepi?
― Da, mami, da' a spus că dacă am să povestesc vreodată... Că uneori îţi sare atât de rău ţandăra... Ca în noaptea în care l-ai pocnit cu cana aia de smântână... Şi că dacă simt nevoia să-ţi spun, să-mi amintesc de toporişcă... Şi...
― Nu în felu' ăsta, am zis. Trebuie s-o iei de la început şi să-mi spui totu'. Da' vreau să ştiu un singur lucru înainte de-a pronunţa primu' cuvânt. Taică-tu s-a dat la tine, nu?
Stătea cu capu' în jos, fără să scoată un sunet. Pentru mine era îndeajuns ca să pricep, da'
ştiam că ea are nevoie să se audă recunoscând-o cu voce tare.
Mi-am pus un deget sub bărbia ei şi i-am ridicat capu' până când ne-am intersectat privirile.
― Nu-i aşa?
― Da, a spus şi a apucat-o din nou plânsu'.
Însă de astă dată nu pentru mult timp şi nici atât de tare. Am mai lăsat-o puţin ca să mai câştig un răgaz, pentru a mă decide cum o să continui. Nu puteam să întreb "Ce ţi-a făcut?" pen'
că ştiam că existau toate şansele să nu-i fie nici ei clar. O vreme, singuru' lucru care mi-a venit în minte a fost "Te-a futut?", da' m-am gândit că n-ar fi fost bine nici dacă aş fi pus atât de direct problema. În plus, mi se părea că sună groaznic de urât.
Până la urmă am spus: