― Io bănuiesc că se-ntâmplă peste tot, am spus. Trist, da' adevărat. Şi mai cred că ar fi cazu'
ca psihologu' unei şcoli s-o ştie şi ea, dacă nu-i o persoană cu desăvârşire proastă. Doamna Sheets e o persoană cu desăvârşire proastă?
― Nu, nu cred, mami, da'...
― Scumpa mea, ai crezut vreodată că tu eşti prima fată care păţeşte aşa ceva? am întrebat-o, iar ea mi-a răspuns atât de încet, încât iar n-am fost în stare s-o aud şi am fost nevoită s-o rog să
repete.
― Nu ştiam dacă sunt prima sau nu, a zis şi m-a strâns în braţe. Am îmbrăţişat-o şi io.
Oricum, a continuat, am înţeles stând acolo că nu puteam să-i fac faţă. Probabil că, dacă aş fi cutezat să intru, i-aş fi povestit, însă am avut destul timp să mă frământ şi s-o întorc pe toate feţele în minte, întrebându-mă dacă să-i dau dreptate lu' taică-meu sau dacă m-ai fi considerat o fată rea...
― Niciodată, am spus, îmbrăţişând-o din nou.
Mi-a răspuns cu un zâmbet care mi-a luminat sufletu':
― Acum ştiu, da' atunci nu eram atât de sigură. Iar pe când stăteam în anticameră privind-o pe doamna Sheets prin geam şi aşteptând să termine cu fata de dinaintea mea, mi-a trecut prin
cap un motiv suficient să mă determine s-o las baltă.
― Zău? Ce motiv?
― Păi, nu era treaba şcolii.
Mi s-a părut amuzant şi am început să chicotesc. În curând mi s-a alăturat şi Selena, chicotelile prelungindu-se şi înteţindu-se din ce în ce mai tare, până când am ajuns să stăm aşezate una lângă alta pe banca aia, ţinându-ne de mână şi râzând în hohote ca două nebune fără nici o şansă de vindecare. Se auzea atât de tare, încât omu' care vindea ţigări şi biscuiţi pe puntea de jos şi-a ridicat privirea să se asigure că ne simţim bine.
Au mai existat două lucruri pe care mi le-a zis pe drumu' de întoarcere, unu' cu gura şi ălălalt cu ochii. Primu' a fost că se gândise să-şi împacheteze hainele şi să plece de-acasă; asta cel puţin mi se părea o cale de scăpare. Da' fuga nu-ţi rezolvă problemele dacă ai fost marcat îndeajuns de puternic, fiin'că oriunde te-ai duce, tot tre' să-ţi iei cu tine inima şi mintea; al doilea lucru pe care l-am văzut în ochii ei a fost că-i trecuse nu numa' o dată prin cap să se sinucidă.
Iar ideea asta, să observ în privirea lu' fiică-mea că voise să-şi pună capăt zilelor, m-a făcut să disting şi mai clar chipu' lu' Joe cu ochiul meu interior. Mi-l imaginam cum ar fi arătat pisând-o mereu la creier, încercând să-i bage mâna sub fustă pe vremea când încă nu purta blugi ca să
se apere, neobţinând ce dorea (sau nu tot ce dorea) doar dintr-un noroc chior, fiin'că el era rău, iar ea bună, şi nu pen' că nu insistase suficient. Îmi închipuiam ce s-ar fi întâmplat dacă Joe Junior n-ar fi renunţat la câteva ore de joacă cu Willy Bramhal şi nu s-ar fi grăbit să ajungă mai devreme acasă, sau dacă nu mi-aş fi deschis ochii în al doişpelea ceas, suficient ca să observ ceva în neregulă cu ea. Da' cel mai mult m-am gândit la cum o împingea Joe la toate astea. O făcea ca un jocheu fără inimă, care-şi mână calu' cu un bici sau cu o nuia, neoprindu-se din lovit nici o clipă, fără dragoste sau milă, până când săracu' animal îi cade la picioare ― el rămânând ţeapăn cu biciul în mână, mirându-se de ce naiba s-o fi întâmplat asta. Pân' aici mă adusese faptu' că
voisem să-i ating fruntea ca să simt cât de netedă este; aici duceau toate. Mi se deschiseseră
ochii îndeajuns, încât să-mi dau seama că trăiam cu un om lipsit de dragoste şi milă, care avea impresia că poa' să-şi însuşească tot ce poate atinge şi apuca, chiar şi pe fiică-sa.
Cam p-aici ajunsesem cu reflecţiile mele când mi-a trecut pentru prima dată prin cap să-l ucid. Nu atunci m-am hotărât să-l omor, o, drace, nu, da' aş minţi să spun că nu era doar un vis.
Ci mult mai mult decât atât.
Selena probabil că-mi observase ceva în privire, pen' că şi-a pus mâna pe braţu' meu şi a zis:
- O să iasă scandal, mami? Te rog, promite-mi că nu, fiin'că dacă află că ţi-am povestit, o să-l apuce nebunia.
Aş fi vrut s-o liniştesc, spunându-i exact ce-ar fi vrut să audă, da' n-am fost capabilă. Într-adevăr, avea să iasă scandal, da' cât de mult şi cât de mare rămânea la latitudinea lu' Joe.
Bătuse în retragere în noaptea în care-l pocnisem cu cana de smântână, da' asta nu însemna c-o să se-ntâmple iar aşa.
― Nu ştiu ce va fi, i-am zis, da' tre' să te convingi de două lucruri, Selena: că nimic n-a fost din vina ta şi că s-a terminat definitiv cu pipăielile şi cu toată cicăleala lui. Pricepi?
Ochii i s-au umplut de lacrimi din nou, iar una dintre ele s-a desprins de-o geană şi i s-a rostogolit pe obraz.
― Io doar voiam să nu iasă scandal. S-a oprit un minut, şi-a muşcat buzele, apoi a izbucnit: Nu pot suferi nimic din toate astea. De ce l-ai lovit? De ce-a trebuit să înceapă să mă hăituiască?
Lucrurile n-ar fi putut rămâne ca înainte?
I-am luat mâna.
― Lucrurile nu rămân niciodată pe loc, scumpo, uneori o apucă p-o cale greşită, iar noi ne străduim să le aducem pe făgaşul cel bun. Ştiai asta, nu?
A scuturat din cap.
― Da, cred că da.
Tocma' ajunsesem la docuri, aşa că nu mai aveam timp de taclale. Eram destul de încântată, da' nu voiam să mă privească cu ochii ei înlăcrimaţi, dorindu-şi ceea ce bănuiesc că-şi doreşte orice copil, totu' să fie bine fără ca nimeni să fie nevoit să sufere. Dorindu-şi să-i fac nişte promisiuni imposibile, pen' că nu ştiam dacă aş fi fost în stare să mă ţin de cuvânt. Nu credeam că ochiu' meu interior îmi va permite să mă ţin. Am coborât de pe feribot fără să mai schimbăm vreun cuvânt, lucru care îmi convenea de minune.
În seara aia, după ce Joe se întorsese de la Carstairs, unde construia un şopron în spatele casei, i-am trimis pe copii în piaţă. Am perceput câteva priviri fugitive aruncate de Selena în timp ce se îndepărta pe drum, iar faţa îi devenise îngrozitor de palidă. De fiecare dată când îşi răsucea capu' spre mine, Andy, vedeam blestemata aia de toporişcă în ochii ei. Însă mai exista ceva acolo, probabil că un sentiment de uşurare. Cel puţin, lucrurile aveau să ia o altă întorsătură, iar hăi-tuiala o să-nceteze, presupun că la asta se gândea; chiar înfricoşată de moarte, o parte a ei
continua să-şi păstreze luciditatea.
Joe stătea lângă sobă, citind ziaru' American, ca de obicei. Iar io în picioare lângă lada cu lemne de foc, uitându-mă la el cu ochiu' dinăuntru mai atent ca oricând. Ia te uită la el, îmi spuneam, stă acolo ca Marele Paşă al Căcatului din Ţara Celor Care Au Chiloţi cu Degete. Ca şi cum şi-ar fi pus nădragii pe el la fel ca toată lumea, un crac după altu'. Ca şi cum a-ţi întinde labele spre propria-ţi fiică ar fi fost cel mai normal lucru pentru un tată şi oricine ar fi visat frumos dup-aia. Am încercat să-mi dau seama cum de ajunseserăm aici, pornind de la petrecerea aia din hanu' The Samoset până acu', el stând pe scaun lângă sobă şi citindu-şi ziaru' în blugii lui peticiţi şi în maioul lui transpirat şi jegos, iar io lângă lada cu lemne de foc, cu crima în minte şi neputând s-o transpun în realitate. Parcă m-aş fi găsit într-o pădure fermecată şi, uitându-mă
peste umăr, aş fi descoperit că dispăruse cărarea pe care păşisem pân' atunci.
În acelaşi timp, ochiul meu interior vedea din ce în ce mai multe. Cicatricea care-i traversa urechea pe unde-l lovisem io cu cana de smântână; buza de jos ieşindu-i mult în afară, de parcă
ar fi fost permanent îmbufnat; mătreaţa din sprâncene şi cum se trăgea din când în când de păru' care-i creştea în nas sau cum se scărpina uneori prin cusătura dintre craci a pantalonilor.