de sub ea se ivea o privire neîncrezătoare şi prudentă. A doua arăta tot ceea ce-i spusese Joe în primăvara şi vara trecută, înainte să se îndepărteze şi de el. N-am nici un prieten, asta zicea cea de-a doua mască. Cu siguranţă, nici tu, nici el nu-mi sunteţi prieteni. Şi cu cât ne studiam mai atent una pe alta, cu atât mai mult i se întipărea pe chip ultima expresie.
A încetat să mai râdă şi s-a întors să admire oceanu'. Asta m-a făcut să mă simt nasol, Andy, da' nu mai puteam s-o las baltă atunci mai mult decât am putut s-o las pe Vera să-şi continue măgăriile mai târziu, indiferent cât de trist mi se părea totu' în profunzime. De fapt, uneori trebuie să fim puţin cruzi ca să facem bine, ca un doctor care vaccinează un copil, ştiind că el o să plângă şi n-o să înţeleagă. Am privit înlăuntru' meu şi am ştiut pe loc că sunt capabilă
să fiu în ultimu' hal de crudă dacă mi se pare necesar. M-a speriat atunci şi încă mă mai sperie puţin. E înfricoşător să-ţi dai seama că, oricât de dură ai fi, niciodată n-o să eziţi şi nici n-o să
regreţi ce-ai făcut.
― Habar n-am despre ce vorbeşti, mamă, mi-a zis, privindu-mă prudent.
― Te-ai schimbat. Cum arăţi, cum te îmbraci, cum te porţi. Toate astea mă împing să cred că
ai intrat într-un bucluc.
― Nu s-a-ntâmplat nimic, a spus, da' în acelaşi timp a făcut câţiva paşi în spate.
I-am prins mâinile într-ale mele înainte de-a apuca să ajungă prea departe.
― Ba da. Şi nici una dintre noi n-o să coboare de pe feribotu' ăsta până când nu-mi povesteşti ce.
― Nimic! a ţipat ea. A încercat să-şi smulgă mâinile dintr-ale mele, da' n-am lăsat-o. Nu-i nimic. Şi acuma dă-mi drumu'! Dă-mi drumu'!
― Încă nu. Orice-ar fi, să ştii că asta nu schimbă cu nimic dragostea pe care ţi-o port, Selena, da' nu te pot ajuta până nu aflu ce ai.
A încetat să se mai zbată şi şi-a ridicat privirea spre mine. Atunci i-am văzut a treia mască
sub ălelalte două, una vicleană, care nu mi-a plăcut prea mult. În afară de fizic, Selena moştenise restu' de la mine, da' în momentu' ăla arăta exact ca Joe.
― Mai întâi spune-mi tu ceva! mi-a zis.
― Dacă pot, îţi spun.
― De ce l-ai lovit? m-a întrebat. De ce l-ai lovit atunci?
Mi-am deschis gura s-o întreb: "Atunci, când?" ― mai mult ca să câştig timp. Da' dintr-o dată
mi-am dat seama de un lucru, Andy. Nu ştiu cum, probabil am avut o presimţire sau ceea ce numesc ăia intuiţie feminină, sau poate m-am concentrat şi i-am citit în minte. Mi-am dat seama că, dacă ezit chiar şi o secundă, o voi pierde. Eventual numa' pentru ziua aia, da' cel mai posibil pentru totdeauna. A fost un lucru care pur şi simplu mi-a venit, aşa că n-am şovăit o clipă.
― Pen' că în seara aia mă lovise cu o bucată de lemn, am spus. Aproape mi-a zdrobit rinichii.
Cre' că mă hotărâsem să nu se mai întâmple niciodată aşa ceva. Absolut niciodată.
A clipit aşa cum faci când cineva îşi mişcă brusc palma spre ochii tăi, şi a rămas cu gura căscată de surpriză.
― El ţi-a spus altceva, nu?
A scuturat din cap.
― Ce ţi-a zis el? Că băuse?
― Asta şi pocherul, a murmurat cu o voce aproape prea scăzută, s-o pot auzi. A zis că nu doreai ca el sau altcineva să se distreze. Că de asta nu-l lăsai să joace pocher şi n-ai fost de acord să mă duc peste noapte la Tanya anu' trecut. Că după capu' tău toată lumea ar trebui să
muncească opt zile pe săptămână ca tine. Şi când te-a înfruntat, ai aruncat cu smântâna în el şi l-ai ameninţat că o să-i tai gâtu' dacă mişcă vreun deget. Şi c-o s-o faci în timp ce doarme.
Aş fi pufnit în râs dacă n-ar fi fost atât de îngrozitor.
― L-ai crezut?
― Nu ştiu. M-a speriat atât de tare toporişca aia, încât n-am mai ştiut ce să cred.
Asta mi-a străpuns inima ca un cuţit, da' n-am arătat-o.
― Selena, ce ţi-a spus a fost o minciună.
― Lasă-mă în pace! a zis şi s-a smucit să scape.
Privirea aia de iepure fugărit îi reapăruse pe faţă şi am înţeles că ceea ce ascundea de mine n-o făcea să fie îngrijorată, ci o speria de moarte.
― Mă descurc singură! Nu vreau să mă ajuţi, ci doar să mă laşi în pace!
― Nu te poţi descurca singură, Selena, am zis. Îi vorbeam cu tonu' pe care-l foloseşti când încerci să linişteşti un cal sau un miel prins într-un gard de sârmă ghimpată. Dacă ai fi fost în stare, ai fi rezolvat-o deja. Şi acu' ascultă-mă: îmi pare rău că m-ai surprins cu toporişca aia în mână, îmi pare rău pentru tot ce-ai văzut şi-ai auzit în noaptea aia. Dacă aş fi ştiut c-o să te fac atât de nefericită şi că o să te sperii atât de tare, nu l-aş fi înfruntat, oricât de mult m-ar fi provocat el.
― N-ai putea să încetezi? a întrebat şi apoi şi-a luat mâinile dintr-ale mele, acoperindu-şi urechile cu ele. Nu mai vreau să aud nimic.
― Nu-ncetez pen' că s-a terminat cu aia şi nimic nu mai poate fi schimbat, da' cu astălaltă
nu. Aşa că lasă-mă să te ajut, scumpa mea. Te rog.
Am încercat să-mi pun braţu' pe după umerii ei şi s-o trag uşurel spre mine.
