refeream. Oamenii de pe insulă ne priveau pe mine şi pe Joe ca pe orice cuplu de vârsta noastră: nu prea fericiţi, ca doi cai care trag la aceeaşi căruţă... Nu se mai observă unu' pe altu' la fel ca înainte, nu se mai înţeleg la fel de bine ca pe vremea când se observau mai bine unu' pe altu', da'
sunt înhămaţi umăr la umăr şi îşi continuă drumu' pe şosea, fără să se mai bată între ei sau să
se mai hârjonească, sau să mai facă vreun lucru ca ăsta pentru care să fie bătuţi cu biciu'.
Numa' că oamenii nu sunt cai, iar căsnicia nu prea seamănă cu trasu' la o căruţă, chiar dacă s-ar putea să pară aşa, văzută din exterior. Lumea nu ştia de cana cu smântână şi nici cum plângea Joe în întuneric, spunându-mi că nu mai vrea să-mi vadă mutra aia urâtă.
Şi n-a fost asta partea cea mai rea. Asta a-nceput la vreun an de când nu ne mai tăvăleam aşternuturile. E ciudat, nu-i aşa, cum privesc bărbaţii ceva direct în faţă, ca apoi să tragă
concluzii complet eronate despre ceea ce s-a-ntâmplat de fapt. Da-i destul de normal dacă te gândeşti cât de diferite sunt cele două feţe ale căsniciei. Eu am să v-o descriu pe cea dinăuntru, şi nu mi-aş fi imaginat până azi c-o s-o scot la suprafaţă.
Judecând mai bine, cre' că problemele s-au ivit în 1962. Selena tocma' intrase la liceu pe continent. Se făcuse o fată foarte frumoasă şi-mi aduc aminte că în vara care a urmat după
primu' an, s-a înţeles mult mai bine cu taică-său decât în ultimii doi ani. Îşi începuse adoles-cenţa, iar io prevedeam o grămadă de certuri între ei doi pe măsură ce ea creştea şi dădea semne că se îndoia din ce în ce mai tare de ideile şi de ceea ce credea taică-său că sunt drepturile lui asupra ei.
În loc de asta, era atâta pace, linişte şi armonie între ei, Selena mergând să-l asiste cum munceşte la vechea lui rablă în spatele casei sau stând lângă el pe canapea când ne uitam serile la televizor (micului Pete neconvenindu-i aranjamentu' ăsta, po' să vă zic) şi întrebându-l ce făcuse în ziua aia în timp ce se derulau reclamele. Îi răspundea calm şi gânditor, cum nu-l mai văzusem de mult... Da' îmi aminteam un pic. Nu-l mai văzusem aşa din liceu, după ce abia ne cunoscusem şi se hotărâse că da, vrea să mă curteze.
În acelaşi timp, Selena se răcea faţă de mine. Ei, încă mai punea mâna să m-ajute dacă o rugam, uneori îmi povestea cum fusese la şcoală, da' asta doar când nu mă duceam la lucru, şi i-o scoteam cu cleştele din gură. Răceala asta n-o prea simţeam p-atunci, doar mai târziu mi-am dat seama cum se potrivesc toate şi că porniseră din noaptea în care a ieşit din dormitor şi ne-a văzut acolo, taică-său cu mâna la ureche şi sângele curgându-i printre degete, iar maică-sa stând lângă el cu o toporişcă.
El nu lăsa să-i scape nici o ocazie, v-am mai spus, şi de data asta la fel. Îi povestise lu'
Tommy Anderson o anumită întâmplare, iar aia pe care i-a zis-o fiicei lui nu era decât aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Nu cred să fi avut altceva în cap în afară de ciudă; ştia cât de tare o iubesc pe Selena şi-i probabil să-şi fi închipuit că, spunându-i cât de rea şi năbădăioasă eram, poate chiar periculoasă, ar fi reprezentat o bună răzbunare. A încercat s-o întoarcă împotriva mea şi, de vreme ce a dat greş, s-a mulţumit să se apropie de ea mai mult ca atunci când încă nu crescuse mare. De ce nu? Selena fusese întotdeauna sufletistă, şi n-am mai întâlnit un om atât de bun la văicăreli ca Joe.
Îi pătrunsese în viaţă şi probabil că remarcase cât de frumoasă se făcea şi hotărâse că îşi doreşte mai mult de la ea decât să-l asculte când îi vorbeşte sau să-i dea sculele, el fiind băgat sub maşină, meşterind vreun motor al unei rable vechi, numa' bună de aruncat. Şi în timp ce se petreceau toate astea, iar schimbările începeau să apară, io alergam încoace şi-ncolo, învârtindu-mă între patru slujbe diferite, încercând să micşorez cât mai mult notele de plată şi să strâng bani în fiecare săptămână ca să-mi trimit copiii la facultate. N-am observat nimic până în momentu' când deja se făcuse prea târziu.
Selena mea era o fată vioaie, guralivă, întotdeauna uşor de mulţumit. Iar dacă o trimiteai după ceva, nu mergea, alerga. Când se făcuse mai mare, pregătea masa pentru cină, în timp ce io munceam pe undeva, şi nu trebuia s-o rog niciodată pentru asta. La început mai şi ardea câte ceva, iar Joe o critica sau făcea mişto de ea ― o trimisese plângând în cameră nu numa' o singură
dată ―, da' încetase şi cu chestiile astea în perioada despre care vă vorbeam. P-atunci, în primăvara-vara lu' 1962, se purta ca şi cum fiecare plăcintă coaptă de ea ar fi fost ambrozie pură, chiar dacă avea coaja ca cimentu' şi se dădea în vânt după tot ceea ce gătea, de parcă ar fi fost bucătărie franţuzească. Era mândră de laudele lui, normal că da, oricine ar fi fost, da' nu se umfla prea tare în pene. Nu-i stătea în fire. Deşi po' să vă spun un lucru: când Selena a plecat de-acasă, ajunsese o bucătăreasă mai pricepută în cea mai proastă zi a ei decât fusesem io vreodată
în cea mai bună zi a mea.
O mamă n-ar fi putut avea o fiică mai săritoare, ca ajutor în treburile casnice, în special una în situaţia mea, care îşi petrecea cea mai mare parte a timpului curăţând mizeriile făcute de alţii.
Selena nu uita niciodată să se asigure că Joe Junior şi micu' Pete au pachetele cu mâncare pentru la şcoală înainte de-a ieşi pe uşă dimineaţa şi tot ea le învelea în hârtie copertele manualelor la început de an. Măcar Joe Junior ar fi putut să se ocupe singur de treaba asta, numa' că ea nu-i dădea niciodată vreo ocazie.
Terminase primu' ei an de liceu cu titlu' de elev de onoare, da' nu-şi pierduse interesu'
pentru ceea ce se-ntâmpla acasă, aşa cum mai fac unii copii dăştepţi la aceeaşi vârstă. Cei mai mulţi puşti de treişpe-paişpe ani categorisesc pe oricine a trecut un pic peste treizăci drept boşorog şi sunt în stare să iasă pe uşă la două minute după ce boşorogii au intrat. Da' nu şi Selena. Îi servea cu cafea, ajuta la spălatu' vaselor sau la altele, apoi se aşeza pe un scaun lângă aragaz şi asculta pălăvrăgeala oamenilor mari. Puteam fi io cu una-două prietene, Joe cu trei sau patru de-ai lui, ea tot asculta. Ar fi rămas acolo chiar dacă s-ar fi jucat pocher, numa' s-o las. N-aveam de gând să-i permit, fiin'că vorbeau groaznic de urât. Copilu' ăla ronţăia conversaţii aşa cum şoriceii ronţăie caşcavalu', iar ce nu putea înghiţi, băga la cap.
Apoi s-a schimbat. Nu ştiu când a început să apară schimbarea, da' io am observat-o prima dată când intrase în anu' doi. Pe la sfârşitu' lu' septembrie, cred.
Primu' lucru pe care l-am remarcat a fost că nu mai lua feribotu' care-i convenise de minune cu un an în urmă, cel care pleca imediat după terminarea orelor de curs ― putea să-şi scrie lecţiile înainte să se întoarcă băieţii, iar apoi să facă puţin curat sau să pregătească cina. Venea cu ăla de patru şi trei sferturi, nu cu ăla de două.
Când am întrebat-o despre asta, mi-a răspuns că începuse să-i placă mai mult să-şi scrie temele în sala de studiu din şcoală, apoi a tăcut şi mi-a aruncat o privire d-aia, rapidă şi ciudată, care mă anunţa că nu mai vrea să discute subiectu'. Cre' că am observat ruşine în ochii ei şi poate, la fel de bine, o minciună. Toate astea m-au îngrijorat, da' m-am hotărât să nu împing lucrurile mai departe până când nu mă asiguram că într-adevăr era ceva în neregulă. Vezi tu, mi se părea greu să vorbesc cu ea. Simţeam distanţa care apăruse între noi şi-mi dădeam foarte bine seama că reprezenta o consecinţă a scenei cu Joe pe jumate ridicat din fotoliu, sângerând, iar io stând alături cu toporişca în mână. Şi pentru prima oară am înţeles că sigur îi turnase poveşti despre asta, poate şi despre altele. Lăsându-şi amprenta pe ele, ca să spun aşa.
M-am gândit că, dacă aş fi pisat-o prea tare la cap în legătură cu statu' până târziu la şcoală, lucrurile dintre mine şi ea ar fi mers şi mai prost. În fiecare zi îmi ziceam că tre' s-o întreb, da' mi se părea că ar fi sunat ca: "Ce-ai mai pus la cale, Selena?" şi, dacă mie mi s-ar fi părut aşa, o femeie de treişcinci de ani, atunci cum i s-ar fi părut unei fete de nici cinşpe? E atât de greu să
discuţi cu copii de o asemenea vârstă, musai să te porţi cu mânuşi cu ei, ca şi cum ar fi un
borcan cu nitroglicerină aşezat pe podea.
Ei, exista o chestie numită Seara părinţilor, puţin după terminarea cursurilor, şi mi-am făcut special timp să mă duc. N-am mai procedat şi cu diriginta aşa cum făcusem cu Selena, ci doar m-am înfipt bine pe picioare şi am întrebat-o dacă are habar de vreun motiv special pentru care lua feribotu' mai târziu anu' ăsta. A zis că nu ştie exact de ce, da' crede că rămâne ca să-şi scrie temele. "Hm", m-am gândit io, "anu' trecut putea să şi le facă foarte bine şi la micu' birou din camera ei", da' n-am spus nimic. Şi totuşi ceva se schimbase. Aş mai fi vorbit io dacă aş fi avut impresia că profesoara ar fi fost în stare să-mi răspundă la întrebări, da' mi s-a părut cât se poate de sigur că nu. Dumnezeule, probabil că era complet dusă din momentu' în care suna ultimu'
clopoţel.
Nici unul dintre ăilalţi profesori nu mi-a fost de ajutor. I-am ascultat ridicând-o în slăvi, ceea ce n-a însemnat mare lucru pentru mine, şi apoi am plecat acasă, fără să mă fi luminat cu nimic.
M-am aşezat în feribot pe un loc lângă fereastră şi am privit la un băiat şi o fată, cu mult mai mari decât Selena, ţinându-se de mână şi admirând luna care ieşea din ocean. S-a întors înspre fată şi i-a zis ceva ce a făcut-o să-şi dea capu' pe spate şi să râdă. "Eşti un prost, băiete, dacă pierzi o ocazie ca asta", m-am gândit io, da' n-a pierdut-o, s-a aplecat spre ea, i-a luat şi ailaltă mână şi a sărutat-o pe gură. "Drace, nu cumva eşti tâmpită?" mi-am zis io, uitându-mă la ei. Sau eşti prea bătrână să-ţi aduci aminte cum era la cinşpe ani, când fiecare fibră a corpului îţi ardea ca o lumânare toată ziua şi cea mai mare parte a nopţii. Selena a cunoscut un băiat. A cunoscut pe cineva şi îşi fac probabil temele împreună în sala de studiu, după ore. Studiază
probabil mai mult decât nişte manuale. Po' să vă zic că mă mai liniştisem un pic.
M-am mai gândit la asta peste vreo câteva zile, că atunci când speli cearşafuri, calci cămăşi şi dai cu aspiratoru', ai o grămadă de timp să cugeţi, şi cu cât mă gândeam mai cu spor, cu atât mai mult
Îmi revenea îngrijorarea. Mai întâi că nu vorbise despre nici un tip şi nu era stilu' ei să nu povestească ceea ce i se-ntâmplă. Într-adevăr, nu se mai purta cu mine atât de degajat şi deschis ca înainte, da' nici nu exista vreun zid între noi care s-o facă aşa de tăcută. În afară de asta, întotdeauna crezusem că, dacă Selena s-ar fi îndrăgostit, probabil că ar fi dat un anunţ la ziar.
Chestia cea mai nasoală, cea mai înfricoşătoare, o constituia felu' cum mă privea. Am observat că, dacă o fată e înnebunită după vreun băiat, are ochii atât de strălucitori, de parcă ar fi aprins cineva nişte reflectoare în spatele lor. Iar io, oricât aş fi căutat, nu găsisem nici o sclipire în ochii ei... şi nici asta nu era cel mai rău. Partea cea mai sinistră o reprezenta faptu' că şi lumina care existase cândva, acu' dispăruse. Te uitai în ochii ei ca şi cum te-ai fi uitat la ferestrele unei case de unde plecaseră toţi locatarii fără a-şi aminti să tragă jaluzelele.
Asta mi-a deschis mie ochii pân' la urmă şi am început să remarc o groază de lucruri pe care ar fi trebuit să le văd mai devreme, dacă n-aş fi muncit atât de mult şi dacă n-aş fi fost atât de convinsă că Selena se înfuriase pe mine fiin'că îl rănisem atunci pe taică-său.
Prima chestie pe care am sesizat-o a fost că se îndepărtase nu numa' de mine, ci şi de Joe.
Nu mai ieşea afară să discute cu el în timp ce lucra la una dintre vechile lui rable sau la vreun motor al altuia, şi nici nu mai stătea lângă el pe canapea când ne uitam la televizor. În camera de zi, se aşeza pe balansoaru' de lângă sobă cu ceva de tricotat în poală. Da' de cele mai multe ori nu venea deloc. Se ducea în camera ei şi închidea uşa. Lu' Joe părea să nu-i pese, nici măcar nu băga de seamă. Se întorsese la fotoliu' lui, ţinându-l pe micu' Pete în braţe până se făcea vremea ca băiatu' să meargă la culcare.
Şi păru' ei... Nu mai obişnuia să şi-l spele în fiecare zi, ca înainte. Uneori ajungea îndeajuns de gras, încât să poţi prăji ouă pe el, şi nici asta nu-i stătuse în fire. Întotdeauna avusese o înfăţişare atât de plăcută, pielea ei era catifelată ca piersica şi de culoarea smântânii, pe care o moştenise probabil din partea lu' Joe, da' atunci, în octombrie, o năpădiseră coşurile pe faţă ca păpădiile păşunea comunală după ploaie. Îşi pierduse prospeţimea şi pofta de mâncare.
Câteodată îşi mai vizita cele mai bune prietene, Tanya Caron şi Laurie Langill, da' nu atât de des cum obişnuia în gimnaziu. Asta m-a făcut să pricep că Tanya şi Laurie nu mai veniseră pe la noi de când începuse anu' şcolar şi probabil nici în ultima lună de vacanţă. M-am înspăimântat, Andy, şi m-am apucat s-o studiez mai îndeaproape pe fiică-mea. Iar ceea ce am văzut m-a înfricoşat şi mai şi.
Felul cum îşi schimbase hainele, de exemplu. Nu un pulover cu altu', nu o rochie sau o fustă, ci întreg stilu' de îmbrăcăminte, şi totul în rău. Nu mai puteai să-i distingi nici o formă sub ţoale. În loc să poarte fuste sau rochii la şcoală, acum îşi punea mereu tricouri lălâi, mult prea mari pentru ea. O făceau să pară grasă, fără să fie de fapt.
