― Eşti? a repetat. Eşti satisfăcută, Dolores?
Am continuat să tac, stând acolo pe spate, cu ochii lipiţi de tavan şi ascultând vântu' cum suflă afară. În noaptea aia bătea dinspre Est şi se putea auzi vuietul mării în glasu' lui.
Întotdeauna am iubit sunetu' ăsta. Mă calmează.
S-a întors spre mine şi i-am simţit răsuflarea acră, duhnind a bere.
― Cu lumina stinsă mai puteam, a spus, da' acu' nu mai ţine. Îţi văd faţa aia urâtă până şi în întuneric. Şi-a întins mâna, mi-a apucat o ţâţă şi a scuturat-o. Şi asta, a zis, e flască şi turtită
ca o lipie. Iar pizda-i chiar mai rău. Cristoase, încă n-ai treişcinci de ani şi să mă culc cu tine e ca şi cum aş fute un morman de balegă.
M-am gândit să-i răspund: "Dacă aş fi fost un morman de balegă, ai fi putut să ţi-o bagi lejer, Joe, şi nu ţi-ai mai fi făcut probleme", da' mi-am ţinut gura închisă. V-am mai spus că
Patricia Claiborne n-a crescut idioţi.
Tăcerea s-a prelungit suficient, încât să-mi închipui că-mi aruncase destule cuvinte murdare până să adoarmă, şi mă hotărâsem să mă scol ca să-mi iau aspirina, când a început din nou să
vorbească... Iar de data asta sunt convinsă că plângea.
― Mi-aş dori să nu-ţi mai văd niciodată mutra, a spus. Şi apoi: De ce n-ai folosit porcăria aia de toporişcă să ţi-o ciopârţeşti, Dolores? Ar fi arătat exact la fel.
Aşa că vezi, nu eram singura care îmi închipuiam că povestea cu cana de smântână ― io fiind convinsă că, datorită ei, lucrurile aveau să se schimbe la noi în casă ― ar fi putut să aibă
vreo legătură cu problema lui. Însă mi-am ţinut gura, aşteptând să văd dacă voia să doarmă sau intenţiona să mă bată din nou. Zăcea pe pat, gol-goluţ, iar io ştiam în ce loc o să mă duc, din prima, dacă ar fi încercat. Da' în curând l-am auzit sforăind. N-am idee dacă asta a fost ultima dată când a vrut să-şi probeze bărbăţia, da' chiar dacă nu, tot aia e.
Ei bine, că nici unul dintre prietenii lui n-a aflat vreo fărâmiţă din toate astea, e sigur ca pământu' că n-avea de gând să le povestească cum i-a arătat pe dracu' nevastă-sa pocnindu-l cu o cană de smântână şi că de-atunci nu-şi mai scosese capu' la suprafaţă, nu? În nici un caz. Aşa că, dacă ăilalţi se lăudau despre cum îşi dresează femeile, se lăuda şi el în ton cu ei, spunându-le cum mi-a tras el una fiin'că fusesem obraznică sau poate fiin'că îmi cumpărasem o rochie din Jonesport fără să-l întreb mai întâi dacă-mi permite să iau din banii puşi deoparte.
Cum de ştiu? Păi, pen' că sunt momente când îmi mai ţin şi io urechile larg deschise, nu numa' gura. Bănuiesc că-i greu s-o credeţi după ce m-aţi văzut acu', da' aşa-i.
Îmi aduc aminte că odată, pe vremea când lucram cu juma' de normă la familia Marshall ― îl mai ştii pe John Marshall, Andy, cum vorbea el mereu despre un pod pe care voia să-l construiască între insulă şi continent? ―, a sunat cineva la uşă. Eram singură în casă, mă
grăbeam să răspund, da' am alunecat pe o carpetă şi m-am lovit de poliţa aflată deasupra căminului. Mi-a lăsat o vânătaie mare pe braţ, chiar lângă cot.
Cu trei zile mai târziu, când vânătaia trecuse de la maro-închis la galben-verzui, m-am întâlnit în sat cu Yvette Anderson. Ea ieşea din băcănie, iar io tocma' intram. A aruncat o privire la vânătaia de pe braţ şi, când a început să vorbească, avea vocea îmbibată de compasiune.
Numa' o femeie care tocma' a văzut ceva ce o face fericită, asemeni unui porc bălăcindu-se în mocirlă, poate fi atât de compătimitoare.
― Nu-i aşa că bărbaţii sunt îngrozitori, Dolores? mi-a zis.
― Păi, uneori da, alteori nu, i-am răspuns.
N-aveam nici cea mai mică idee despre ce vorbea, eram preocupată să cumpăr nişte cotlete superbe de porc, aduse în ziua aia, înainte să se termine.
M-a bătut cu tandreţe pe mână, pe cea fără vânătaie, şi mi-a spus:
― Trebuie să fii tare. Toate lucrurile se-ndreaptă pân' la urmă. Am trecut şi io prin aşa ceva şi ştiu cum e. Mă rog pentru tine, Dolores.
Ultimele cuvinte le-a zis de parcă mi-ar fi declarat că o să-mi dea un milion de dolari şi apoi şi-a văzut de drum. Am intrat în magazin, încă nedumerită. Mi-aş fi închipuit că-şi pierduse minţile, numa' că oricine a petrecut un timp cu ea ştie că n-ar fi avut ce să piardă.
M-am prins în timp ce-mi făceam cumpărăturile. Stăteam acolo, urmărindu-i pe Skippy Porter cum îmi cântărea cotletele, cu coşu' de cumpărături în mână şi capu' dat pe spate, zguduindu-mă din tot corpu' de râs, aşa cum se-ntâmplă când nu te poţi abţine pân' la capăt şi izbucneşti brusc în hohote. Skippy s-a uitat la mine şi m-a întrebat:
― Te simţi bine, doamnă Claiborne?
― Sunt în regulă, am spus. Doar mă gândeam la ceva amuzant.
Şi-am început iar să râd în hohote.
― Cred şi io, a zis Skippy şi s-a întors la cântar.
Dumnezeu să-i binecuvânteze pe Porteri, Andy; câtă vreme mai stau pe-aici, or să rămână
singurii inşi de pe insulă care-şi văd de treburile lor, şi nu de-ale altora.
Între timp io continuam să râd. Câţiva se uitau la mine de parcă aş fi fost nebună, da' nu-mi păsa. Câteodată viaţa e atât de hazlie, încât nu poţi face altceva decât să râzi.
Yvette e soţia lu' Tommy Anderson, iar Tommy era unu' dintre colegii de chefuri ai lu' Joe.
Fusese o mică petrecere la noi după ce mă lovisem la mână. Încercaseră să facă să funcţioneze ultima afacere a lui Joe, un Ford vechi, luat de ocazie. Fiind ziua mea liberă, le adusesem o tavă
cu ceşti de ceai la gheaţă, mai mult în speranţa c-o să-i ţin departe de băutură măcar până la apusu' soarelui.
Probabil că Tommy mi-a văzut vânătaia când turnam ceaiu'. L-o fi întrebat pe Joe ce s-a-ntâmplat după ce am ieşit din cameră sau o fi făcut doar vreo remarcă. Da' oricum, nu era Joe ăla care să lase să-i scape vreun prilej, şi în nici un caz unu' ca ăsta. Pe drumu' de la băcănie spre casă, gândindu-mă la toate cele întâmplate, singuru' lucru pe care aş fi vrut să-l aflu ar fi fost ce le-o fi povestit Joe lu' Tommy şi ălorlalţi că am greşit io, că am uitat să-i pun papucii lângă
aragaz, să fie calzi când îi încalţă, ori poate că-i gătisem fasolea prea apoasă sâmbătă seara. Da'
oricum, Tommy s-a dus acasă şi i-a zis lui Yvette că a trebuit ca Joe St. George să-i aplice nevesti-sii o corecţie. Şi tot ceea ce se întâmplase a fost că m-am împiedicat şi am căzut peste poliţa de deasupra căminului în casa Marshall, fiin'că mă grăbeam să răspund la uşă.
Atunci când v-am zis că o căsnicie are două feţe, una dinăuntru şi alta dinafară, la asta mă
