― Şi n-o să-mi facă nimic, n-o să mă bată?
― Nu, s-a terminat.
Şi-atunci, în sfârşit, m-a crezut, şi-a pus capu' pe umăru' meu şi a început să plângă. Da' de astă dată erau lacrimi de uşurare. Că încă o mai făcea să plângă, iată un motiv pentru care l-am
urât şi mai tare pe Joe.
Îmi închipuiam că, pentru mai multe nopţi de-acu' încolo, în casă va exista o fată care va dormi mai bine decât în ultimele trei luni... da' io rămâneam trează. Ascultam sforăitu' lu' Joe de lângă mine şi-l urmăream cu ochiu' meu interior, dorindu-mi îngrozitor de tare să mă întorc şi să-i sucesc gâtu' ca unui pui. Da' nu mă mai simţeam atât de nervoasă ca atunci când fusese cât p-aci să-i pălesc una în moalele capului. Gându' la ce s-ar întâmpla cu copiii mei dacă aş fi arestată pentru crimă, n-avusese atunci nici un efect asupra ochiului meu intern, da' mai târziu, după ce-i spusesem Selenei să se liniştească şi căpătasem şi io un mic răgaz să-mi trag sufletu', s-au schimbat lucrurile. Însă ştiam ce-ar fi vrut cu ardoare Selena: ca toate să continue la fel ca înainte de-a apuca taică-său s-o hăituiască, iar asta era imposibil de realizat. Chiar dacă şi-ar fi ţinut promisiunea, nu s-ar fi putut... În ciuda a ceea ce-i zisesem Selenei, n-aveam convingerea atât de fermă c-o să-şi respecte cuvântu' dat. Oamenii ca Joe, mai devreme sau mai târziu, tot îşi imaginează că data viitoare vor reuşi să ducă până la capăt ce şi-au propus, iar dacă ar fi un pic mai prudenţi, ar fi capabili să obţină întotdeauna ceea ce vor.
Stând acolo întinsă pe spate, în întuneric, în sfârşit calmă, soluţia părea simplă: trebuia să
mă mut împreună cu copiii pe continent, şi asta cât mai repede. Eram destul de calmă atunci, da'
ştiam că n-o să mai rămân aşa multă vreme, ochiu' meu interior nu m-ar fi lăsat. Iar data următoare când m-aş fi înfierbântat, ar fi observat şi mai atent totu', iar Joe ar fi arătat şi mai scârbos decât pân' atunci şi poate că n-ar mai fi existat nimic pe lume care să mă mai oprească.
Căpătasem un nou mod de a-mi manifesta furia şi măcar bine că-mi dădeam seama cât rău ar fi fost în stare să pricinuiască dacă nu l-aş fi stăpânit. Mi se părea neapărat necesar să plecăm departe de Little Tall, până când nu izbucnea la suprafaţă, distrugând totu' în jur.
Am aşteptat o vreme să se liniştească apele, apoi, într-o dimineaţă de vineri, am luat.
feribotu' de unşpe spre continent. Copiii se căraseră la şcoală, iar Joe era pe plajă cu Mike Stargill, luptându-se cu strânsu' homarilor, aşa că nu avea să se întoarcă până la apusu'
soarelui. Luasem cu mine carnetele de conturi ale copiilor, în care depuseserăm bani pentru facultate încă de când se născuseră. Mai bine-zis, io depusesem. Lu' Joe nu-i păsa nici cât negru sub unghie dacă se duceau sau nu la facultate. De câte ori venea vorba de asta ― sigur că io puneam subiectu' pe masă ―, el, cel mai probabil, stătea aşezat în balansoar, cu faţa ascunsă în spatele ziarului American, ridicându-şi nasu' pentru puţin timp ca să-mi spună: "Pentru numele lu' Dumnezeu, de ce eşti atât de hotărâtă să-i trimiţi pe copii la facultate, Dolores? Io n-am fost şi m-am descurcat foarte bine şi fără."
Ei bine, există anumite lucruri asupra cărora n-are rost să te contrazici. Dacă Joe avea senzaţia că citind ziaru', scobindu-se în nas după muci şi apoi ştergându-se de marginea balansoarului însemna că o duce bine, atunci nu mai încăpea loc de vreo discuţie, pen' că din start ar fi fost lipsită de sens. Da' pe mine nu mă deranja, atâta vreme cât îl puteam convinge să-mi dea o parte din leafă, dacă se-ntâmpla să-i pice ceva gras, ca atunci când a muncit la construcţia şoselei, mă durea în cur dacă îşi închipuia că fiecare facultate din ţară e condusă de comunişti. În iarna în care a intrat în echipa de construcţii a drumurilor, l-am determinat să
depună cinci sute de dolari în conturile copiilor şi a scheunat ca un căţeluş. Spunea că i-am arestat tot câştigu'. Da' ştiam io mai bine, Andy. Dacă împuţitu' ăla n-a scos două mii de dolari în iarna aia, io prind un sconcs şi-l pup.
― De ce mă tot baţi la cap, Dolores? mă întreba.
― Dac-ai fi îndeajuns de bărbat să-i pui pe copii înaintea ta, n-aş mai face-o, îi răspundeam, şi el îi dădea înainte cu pisălogeala.
Uneori mă mai şi săturam de toate astea, Andy, da' întotdeauna scoteam de la el cât credeam de cuviinţă că merită copiii. Aşa că nu se putea să mi se facă prea silă, ei nu mai aveau pe nimeni altcineva care să le ofere o şansă la vârsta potrivită.
După standardele de-acu', nu depusesem prea mulţi bani în conturile alea, doar vreo două
mii în al Selenei, vreo opt sute în al lu' Joe Junior şi vreo cinci în al micului Pete, da' io vorbesc de 1962, şi pe-atunci însemna multişor. Oricum, destul ca să ne cărăm. Mă gândeam să scot banii micului Pete în cash, iar restu' în cecuri la purtător. Mă hotărâsem s-o rup cu toate şi să ne mutăm tocma' la Portland, să găsesc o casă frumoasă şi o slujbă bună. Nici unu' dintre noi nu era obişnuit cu viaţa de la oraş, da' oamenii se adaptează la orice, dacă trebuie. În afară de asta, p-atunci, Portlandul nu se întindea atât de mult ca acu'.
Iar o dată ce ne-am fi stabilit undeva, aş fi început să pun la loc banii pe care-i cheltuisem şi credeam că aş fi putut s-o descurc şi p-asta. Chiar dacă nu, ştiam că sunt nişte copii sclipitori şi că mai exista şi posibilitatea unor burse. Iar în caz că nu le-ar fi obţinut, nu mă socoteam atât de îngâmfată, încât să nu depun o cerere de împrumut de la stat. Consideram că principalu' lucru era să fim cât mai departe de Joe, şi asta însemna mult mai mult pentru mine decât o facultate.
Toate la timpu' lor, aşa cum spunea abţibildul lipit pe vechiul tractor Farnall.
De aproape trei sferturi de oră îmi bat gura povestindu-vă despre Selena, da' nu numa' ea suferea de pe urma lu' Joe. Într-adevăr, ea o încasase cel mai nasol, da' îi mai rămăsese şi lu' Joe Junior destul de îndurat. Împlinise deja doişpe ani, în 1962, o vârstă importantă pentru un băiat, da' nu ţi-ai fi dat seama uitându-te la el. Foarte rar îl puteai vedea râzând sau zâmbind, şi nici nu-i de mirare. Abia intra în cameră şi-l lua în primire taică-său, ca motanu' pe şoarece, spunându-i să-şi bage cămaşa în pantaloni, să-şi perie păru', să nu-şi mai târşâie picioarele, să
crească mai repede şi să nu se mai poarte ca un nenorocit de fătălău toată ziua cu nasu' în cărţi, să se poarte ca un bărbat. Când Joe Junior n-a reuşit să ajungă în echipa Ligii de Juniori, cu o vară înainte ca io să aflu ce se petrece cu Selena, ascultându-l pe taică-său ai fi zis că a fost dat afară din lotu' olimpic fiin'că se dopa cu amfetamină. Iar dacă adăugăm şi faptu' că-l văzuse dându-i târcoale surorii lui mai mari, vă imaginaţi cât de bine putea s-o ducă. Uneori, când surprindeam privirea lu' Joe Junior îndreptată asupra lu' taică-său, observam numa' ură în ea; pur şi simplu doar ură. Şi în timpul celor două săptămâni de dinaintea călătoriei mele pe continent cu carnetele de cecuri în geantă, am priceput că şi el avea un ochi interior, ca şi mine.
Apoi şi micu' Pete. Când a împlinit patru ani, începuse deja să facă pe grozavu' ca şi Joe, purtând la fel ca el pantalonii, cu talia ridicată, trăgându-se de vârfu' nasului şi al urechilor, exact ca taică-său. Micului Pete nu-i crescuse încă păr în nas, aşa că nu avea de ce să apuce, ci doar mima. În prima lui zi de şcoală, a venit acasă cu mucii curgându-i din nas, plin de noroi pe fundul nădragilor şi cu o zgârietură pe obraz. M-am aşezat lângă el pe scările şopronului, mi-am pus braţu' în juru' umerilor lui şi l-am întrebat ce s-a-ntâmplat. Mi-a răspuns că jidanu' ăla împuţit de Dicky O'Hara l-a îmbrâncit. I-am zis că "împuţit" e înjurătură şi că n-ar trebui să
vorbească aşa, apoi l-am întrebat dacă ştie ce-i ăla jidan. Ca să vă zic adevăru', eram extrem de curioasă ce i-ar putea ieşi pe gură.
― Sigur că da. Un jidan e un ticălos cretin, ca Dicky O'Hara.
I-am spus că nu-i aşa, iar el m-a rugat să-i explic ce înseamnă d e fapt. I-am răspuns că tre'
să şi-l scoată din cap, fiin'că e un cuvânt urât şi nu vreau să-l mai aud pronunţându-l. El stătea acolo, uitându-se la mine, cu buza împinsă în afară. Arăta exact ca taică-său. Pe Selena o înfricoşa, Joe Junior îl ura, da' într-un fel micu' Pete mă speria cel mai tare, pen' că voia ca atunci când o să crească mare să-i semene întru totu'.
Aşa că am luat carnetele de conturi de pe fundu' cutiei mele de bijuterii (le ţineam acolo fiin'că era singuru' loc care avea încuietoare; purtam cheia pe un lănţişor ce-mi atârna la gât) şi am păşit în Banca de pe Coasta Nordică din Jonesport pe la douăşpe jumate. M-am aşezat la rând şi, când am ajuns la ghişeu, am împins carnetele spre casieriţă, i-am spus că vreau să le lichidez şi i-am explicat cum să-mi dea banii,
― Aşteptaţi o clipă, doamnă St. George, mi-a spus ea şi s-a dus în spatele biroului să verifice conturile.
Asta se-ntâmpla, bineînţeles, cu mult înainte de-a apărea computerele şi dura mai mult să le caute. Le-a găsit ― am văzut-o când le-a luat pe toate trei, apoi le-a deschis şi s-a uitat în ele. Şi-a încreţit un pic fruntea, şi-a încruntat sprâncenele şi i-a spus ceva unei alte femei. Le-au studiat amândouă, în timp ce io stăteam în picioare de partea ailaltă a tejghelei, urmărindu-le din priviri şi sugestionându-mă să rămân calmă, că n-am de ce să fiu nervoasă, da' simţindu-mă de fapt al naibii de neliniştită.
Iar în loc să vină spre mine, casieriţa a intrat într-una dintre odăiţele alea tihnite şi confortabile, pe care ei le numesc birouri. Avea pereţii de sticlă şi am putut s-o văd vorbind cu un bărbat scund şi chel, îmbrăcat într-un costum gri şi cu o cravată neagră. Când s-a întors la tejghea, nu mai ţinea în mână registrele de conturi. Le lăsase pe birou' tipului ăla chel.
― Cre' că ar fi mai bine să discutaţi cu domnu' Pease despre conturile copiilor dumneavoastră, doamnă St. George, mi-a zis şi a împins spre mine carnetele.
A făcut-o folosindu-se de buricele degetelor, de parcă ar fi fost infestate cu microbi şi s-ar fi putut infecta dacă le-ar fi atins prea mult.
― De ce? am întrebat-o. Ce-i în neregulă cu ele?
Deja mă părăsise gându' că n-am nici un motiv să fiu nervoasă. Inima îmi bătea în piept de două ori mai repede ca de obicei şi-mi simţeam gura uscată.
― N-aş putea să vă spun exact, da' sunt sigură că, dacă există vreo neînţelegere, domnu'
Pease o va lămuri imediat, mi-a spus, da' fără să mă privească în ochi, şi vedeam că n-o crede nici ea.
Am intrat în birou' ăla de parcă fiecare picior mi-ar fi fost înfipt într-o tonă de ciment. Îmi făcusem deja o idee despre ceea ce se-ntâmplase, da' nu-mi dădeam nici un pic seama cum de fusese posibil. Că doar aveam carnetele de cecuri, ce naiba? Joe nu le scosese din cutia cu bijuterii şi nici nu le pusese la loc, pen' că atunci încuietoarea ar fi fost forţată, iar io nu observasem aşa ceva. Chiar dacă ar fi făcut cumva rost de ele (imposibil, fiin'că omu' ăla nu era
în stare să-şi ducă furculiţa cu mazăre la gură fără să-i cadă în poală jumate din boabe), şi tot ar fi existat retragerea din cont sau ştampila de CONT LICHIDAT cu culoarea aia roşie pe care-o folosesc băncile... Iar eu nu văzusem nimic similar.