Totodată, ştiam că domnu' Pease o să-mi spună că bărbatu-meu o pusese de-o ticăloşie, şi, îndată ce-am păşit în birou, exact asta mi-a zis.
Conturile lu' Joe Junior şi micului Pete fuseseră lichidate cu două luni în urmă, iar al Selenei cu mai puţin de două săptămâni înainte. Joe îşi alesese momentu' bine, fiin'că îşi închipuise că n-o să mai depun vreun ban pentru copii după Labour Day până n-o să pun deoparte în coşul de pe raftu' de sus din bucătărie îndeajuns ca să plătesc chitanţele de Crăciun.
Pease mi-a arătat rulourile alea de hârtie verde folosite la contabilitate şi am văzut că Joe îşi însuşise ultima halcă ― cinci sute de dolari din contul Selenei ― imediat după ziua în care-i spusesem că am aflat ce-o obliga pe fiică-sa să facă, iar el, stând în balansoar, îmi spunea că nu ştiu chiar tot. Din punctu' ăsta de vedere avusese dreptate.
Mi-am trecut privirea de-o grămadă de ori peste cifrele alea, iar când mi-am ridicat ochii, domnu' Pease şedea în faţa mea frecându-şi mâinile una de alta şi părând plin de îngrijorare.
Puteam vedea broboanele de transpiraţie de pe chelia lui. Ştia la fel de bine ca şi mine ce se-ntâmplase.
― După cum aţi observat, doamnă St. George, conturile astea au fost lichidate de soţu'
dumneavoastră şi...
― Da' cum se poate una ca asta? l-am întrebat. Am aruncat cele trei carnete pe birou' lui.
Am pocnit cu zgomot, iar el şi-a mijit ochii şi s-a retras un pic cu scaun cu tot. Da' cum s-a putut aşa ceva, când io am la mine carnetele de conturi?
― Păi, vedeţi, doamnă Joe St George, mi-a spus, trecându-şi limba peste buze şi clipind ca o şopârlă care se uită la soare de pe un bolovan fierbinte, astea sunt ― erau ― ceea ce noi numim
"conturi de economii date în păstrare". Înseamnă că acel copil pe numele căruia e contul poate ―
putea ― să retragă din el cu semnătura dumneavoastră sau a soţului dumneavoastră. Mai înseamnă că oricare dintre dumneavoastră, ca părinţi, era capabil să retragă bani din conturi când şi cât dorea. Aşa cum aţi fi făcut şi dumneavoastră astăzi, dacă ar mai fi existat ceva în aceste conturi.
― Da' nu se vede nici o nenorocită de retragere! am zis şi, probabil că deja strigam, fiin'că
oamenii din bancă îşi întorseseră capetele spre noi. Îi observasem prin pereţii de sticlă. Nu că mi-ar fi păsat vreun pic. Cum a obţinut banii fără porcăriile astea de carnete!
Îşi frământa mâinile din ce în ce mai tare, emiţând nişte sunete de parcă s-ar fi frecat cu glaspapir pe ele. Cre' că dacă şi-ar fi pus un lemn uscat între palme, ar fi reuşit să scoată scântei, aprinzând ambalajele de gumă de mestecat care se găseau în scrumieră.
― Doamnă St. George, v-aş ruga tare mult să vorbiţi puţin mai încet
― Io am grijă de vocea mea! am zis ţipând şi mai tare. Tu să-ţi faci probleme despre cum banca asta căcăcioasă îşi rezolvă afacerile, prietene! După cum mi se pare mie, ai avea de ce să te îngrijorezi!
A luat o foaie de hârtie de pe birou şi s-a uitat la ea.
― Aici scrie că soţu' dumneavoastră a declarat că s-au pierdut carnetele, a spus în final. A cerut să i se dea altele. E destul de obişnuit.
― La naiba cu obişnuitu'! am zbierat Da' nu m-aţi sunat şi pe mine! Nimeni de la bancă nu m-a sunat! Conturile astea erau ale amândurora, aşa mi s-a explicat în 1951, când le-am deschis pe-al Selenei şi pe-al lu' Joe Junior, iar totu' rămăsese valabil şi în 1954, când i-am făcut unu' şi micului Pete. Vrei să spui că de-atunci s-a schimbat regulamentu'?
― Doamnă St. George, a început el, da' tot atât de bine ar fi putut să vorbească şi cu televizoru'. Io nu terminasem ce avusesem de zis.
― Ţi-a spus o poveste cu zâne, iar tu l-ai crezut, a cerut alte carnete şi tu i le-ai dat. La dracu'! Cine naiba crezi că depunea banii în bancă? Dacă ai senzaţia că Joe St. George, înseamnă
că eşti mult mai tâmpit decât pari!
Deja, funcţionarii de la bancă nici măcar nu se mai prefăceau că îşi continuă propriile lor treburi. Încremeniseră, uitându-se spre noi. Cei mai mulţi socoteau probabil că urmăresc un spectacol de excepţie, judecând după expresiile întipărite pe chipurile lor, da' mă întreb cât de mult s-ar mai fi distrat dacă la mijloc ar fi fost copiii lor şi dacă banii lor economisiţi pentru facultate ar fi dispărut în aer ca o băşină. Domnu' Pease devenise roşu la faţă ca şi curu' unei maimuţe. Până şi chelia transpirată i se făcuse stacojie.
― Vă rog, doamnă St. George, a spus. Arăta ca şi cum ar fi putut izbucni în plâns dintr-un moment într-altu'. Vă asigur că tot ce s-a întâmplat a fost nu numai perfect legal, da' şi o procedură standard a băncilor.
Atunci mi-am coborât vocea. Simţeam cum iese din mine toată furia. Joe mă trăsese pe
sfoară, foarte bine, mă păcălise îngrozitor şi de data asta nu mai trebuia să aştept a doua oară ca să dau vina pe mine.
― Poate că-i legal, poate că nu, am spus. Ar trebui să vă dau în judecată ca să aflu cum e corect, iar io n-am nici timp, nici bani disponibili. În afară de asta, nu chestia dacă e legal m-a scandalizat pe mine aici, ci că nu v-aţi gândit nici un moment că altcineva ar putea avea grija banilor ăia. "Procedurile standard ale băncilor" chiar vă împiedică să daţi un simplu telefon?
Vreau să spun că număru' e scris peste tot în hârtiile astea şi nu s-a schimbat de-atunci.
― Doamnă St. George, îmi pare îngrozitor de rău, dar...
― Dacă aş fi fost de partea ailaltă a baricadei, dacă io aş fi fost aia care v-aş fi povestit că s-au pierdut carnetele şi v-aş fi cerut altele, dacă io aş fi fost aia care ar fi retras banii care fuseseră
depuşi de unşpe-doişpe ani, nu l-aţi fi sunat pe Joe? Dacă banii ar mai fi existat astăzi ca să po'
să-i scot, fiin'că asta venisem să fac, nu l-aţi fi sunat voi în clipa în care aş fi păşit afară din bancă, asta ca să-i aduceţi la cunoştinţă, numa' aşa, din politeţe, ce-a pus nevastă-sa la cale?
Fiin'că mă aşteptasem la un asemenea lucru, Andy, din cauza aia alesesem tocma' ziua în care pescuia cu Stargill. Însă îmi închipuisem c-o să mă întorc pe insulă, o să-mi iau copiii şi-o să fim plecaţi de mult când Joe avea să vină acasă pe şosea, cu banii câştigaţi într-o mână şi coşuleţu' pentru prânz în ailaltă.
Pease s-a holbat la mine cu gura deschisă. Apoi şi-a închis-o, da' tot n-a suflat vreun cuvinţel. Nici nu era nevoie: avea răspunsu' întipărit pe faţă. Normal că el sau altu' din bancă ar fi sunat la Joe şi ar fi insistat până când i-ar fi răspuns. De ce? Pen' că Joe era bărbatu' în casă, de-aia. Şi motivu' pentru care nimeni nu se obosise să mă anunţe fusese că nu eram decât nevasta lui. Ce naiba aş fi putut să ştiu io despre bani, în afară de a-i câştiga stând în genunchi şi frecând duşumele, covoare sau closete? Dacă stâlpu' familiei decidea să lichideze conturile de economii pentru facultate ale copiilor lui, normal că avea un motiv suficient de bun, şi chiar dacă
nu, tot nu conta, fiin'că el era bărbatu' din casă şi treaba lui ce făcea. Nevastă-sa, o femeie supusă şi umilă, n-avea dreptu' decât la şmotru: duşumele, closete şi pui fript duminică la cină.
― Dacă există vreo problemă, doamnă St. George, a zis Pease, regret enorm, dar...
― Dacă mai spui încă o dată că-ţi pare rău, îţi trag un şut de-o să-ţi mut curu' atât de sus, c-o să ajungi cocoşat, i-am spus, da' nu exista nici un pericol din partea mea să-l ating în vreun fel. Fiin'că în momentu' ăla n-aş fi avut destulă putere nici să arunc o cutie de bere la coş.
Spune-mi numa' încă un lucru şi scapi de mine: mai are banii?
― Asta n-am de unde să ştiu! mi-a răspuns cu vocea piţigăiată din cauza şocului. Ai fi crezut că i-am declarat c-o să i-o arăt pe-a mea dacă şi el mi-o arată pe-a lui.