mi-a spus că Donald şi Helga o să-şi petreacă probabil luna august la Pinewood (ăsta fiind numele pe care-l folosea mereu pentru casă; îmi închipui că tu ştii, Andy, da' m-aş mira ca şi Nancy să ştie), da' nu i-am văzut la faţă.
Începând din 1962, a venit şi după Labour Day pe insulă. M-a sunat la mijlocu' lu' octombrie şi m-a rugat să aranjez casa, ceea ce am şi făcut. A stat trei zile ― masculu' feroce împreună cu ea în apartamentu' de deasupra garajului ―, apoi a plecat. Da' nainte de asta, mi-a dat un telefon ca să-l pun pe Dougie Tappeit să verifice soba şi să-mi spună să nu mai acopăr mobilele cu huse.
― O să mă vezi mai mult de-acu' încolo, pentru că s-a terminat cu afacerile lu' bărbatu-meu, mi-a zis. Probabil chiar mai mult decât ţi-ar plăcea, Dolores. Sper că şi pe copii. Da' ceva din vocea ei m-a împins să cred că ştia destul de bine chiar şi pe-atunci că ultima parte din spusele ei nu era decât un vis fără prea multe şanse de a deveni realitate.
A doua oară s-a întors pe la sfârşita' lu' noiembrie, cu aproape o săptămână după
Thanksgiving, şi m-a chemat imediat să dau cu aspiratoru' şi să pun aşternuturile pe paturi.
Sigur că nu veniseră şi copiii cu ea, fiin'că era în timpul şcolii, da' mi-a spus că s-ar putea să se hotărască în ultimu' moment să-şi petreacă weekendul pe insulă, în loc să rămână la internat.
Probabil că oricum ştia foarte bine ce se-ntâmplă, da' voia să fie pregătită pentru orice situaţie,
căci rămăsese o adevărată cercetaşă.
Am putut să mă apuc imediat de muncă, fiin'că mă prinsese într-o perioadă de acalmie, obişnuită la majoritatea celor din domeniu' meu de activitate. Mi-am târât picioarele până acolo, printr-o ploaie îngheţată, cu ochii în pământ şi capu' în nori, aşa cum devenisem de când aflasem ce s-a ales de banii din conturile copiilor mei. Incursiunea la bancă avusese loc cu o lună înainte, da' de-atunci povestea mă mânca de vie, săpându-mi găuri în haine şi în corp ca şi cum ar fi fost acid sulfuric vărsat din greşeală.
Nu-mi mai tihnea mâncarea, nu mai puteam dormi trei ore încontinuu fără ca un coşmar să
mă trezească brusc la realitate, abia dacă-mi aminteam din când în când să-mi schimb chiloţii.
Mintea-mi rămânea mereu la ce-i făcuse Joe Selenei, la cum săltase el toţi banii din bancă şi la cum aveam să pun din nou mâna pe ei. Înţelegeam foarte bine că ar fi trebuit să mă detaşez un pic ca să capăt un răspuns la asta, că ideile vin întotdeauna singure, da' nu eram în stare. Chiar dacă uneori îmi zburau gândurile în altă parte, cel mai mărunt lucru mă trimitea înapoi în aceeaşi gaură fără fund. Mă-nvârteam mereu în juru' cozii, înnebunind încetu' cu încetu', şi presupun că ăsta a fost motivu' pentru care m-am apucat să-i povestesc Verei ce se-ntâmplase.
Nu avusesem niciodată cu adevărat intenţia să-i vorbesc; fusese la fel de irascibilă ca o leoaică cu câte o ţeapă înfiptă în fiecare labă încă de când păşise pe insulă, în luna mai, după ce-i murise soţu', şi nu voiam să-mi bat gura de pomană pentru una ca ea, care se purta de parcă nu i-ar fi păsat nici dacă întreaga planetă s-ar fi transformat în praf şi pulbere. Numa' că în ziua aia am găsit-o, în sfârşit, într-o dispoziţie mai bună.
Se afla în bucătărie, prinzând în piuneze pe un panou special amenajat, atârnat pe peretele de lângă cămară, un articol pe care tocma' îl decupase din prima pagină a ziarului Globe. Mi-a spus:
― Uită-te la asta, Dolores. Cu puţin noroc, şi dacă o să fie vreme frumoasă, o să putem asista la un lucru uluitor vara viitoare.
Încă îmi aduc aminte cuvânt cu cuvânt titlul articolului, după atâţia ani, fiin'că după ce l-am citit am simţit că ceva dinăuntru' meu se schimbă. ECLIPSĂ TOTALĂ DE SOARE ÎN PARTEA DE
NORD A STATULUI NEW ENGLAND, VARA VIITOARE, aşa scria. Mai era şi o mică hartă a zonei Maine, în care se arăta în ce parte va fi vizibilă eclipsa, iar Vera însemnase cu creionu' roşu locu'
unde se găsea Little Tall.
― N-o să mai fie nici una până la sfârşitu' secolului următor. Probabil că stră-strănepoţii noştri or s-o vadă, Dolores, da' noi o să fim de mult în mormânt... aşa că mai bine am admira-o pe-asta.
― Îmi imaginez c-o să toarne cu găleata, i-am răspuns aproape fără să mă gândesc, şi un moment am crezut că o să se răstească la mine, având în vedere toanele proaste în care se găsea Vera de când îi murise bărbatu'. Numa' că în loc de asta, ea a râs şi a urcat scările fredonând un cântecel.
Atunci mi-am dat seama că într-adevăr se schimbase ceva la ea. Nu numa' pen' că începuse să cânte, da' nici nu-i mai rămăsese vreo urmă de enervare.
Cam două ore mai târziu, m-am dus în dormitor să-i pun alt aşternut pe patu' în care a zăcut atât de mult timp neajutorată în ultimii ani ai vieţii. Stătea pe scaunu' de lângă fereastră, tricotând o cuvertură şi încă fredonând. Soba duduia, da' deocamdată nu se putea simţi căldura, casele astea mari se încălzesc la paştele cailor, chit că e iarnă sau vară, aşa că îşi aranjase şalu'
ei roz pe umeri. Vântu' bătea cu putere din Vest, iar zgomotu' stropilor de ploaie care izbeau în geam semăna cu sunetu' scos de copitele unei herghelii de cai sălbatici. Mi-am aruncat o privire afară şi am observat lumina aprinsă deasupra garajului, asta însemnând că masculu' feroce se afla în micu' lui apartament şi se cuibărea în culcuş ca la sânu' mamei.
Netezeam colţurile cearşafului (nu existau cearşafuri pe măsură la Vera Donovan în casă, pun pariu şi pe ultimu' bănuţ din buzunar că n-ai fi găsit nici unu', ar fi fost prea simplu pentru mine), fără să mă mai gândesc la Joe sau la copii absolut deloc, când a început să-mi tremure buza de jos. Opreşte-te, mi-am spus. Opreşte-te chiar acu'! De pomană, buza aia de jos nu se oprea. Apoi s-a pornit şi aia de sus. Dintr-o dată mi s-au umplut ochii de lacrimi, nu m-au mai ţinut picioarele, aşa că m-am aşezat pe pat şi am izbucnit în plâns.
Nu. Nu!
Decât să fi povestit cuiva adevăru', mai bine mă duceam să mă spânzur. De fapt nu plângeam; îmi acoperisem faţa cu şorţu' şi urlam de-a dreptu'. Eram obosită şi dezorientată, ajunsesem la capătu' puterilor. Nu dormisem decât pe apucate şi iepureşte de-o grămadă de vreme şi nu vedeam cu nici un chip vreo soluţie care să-mi rezolve problemele. Iar o voce îmi şoptea permanent în cap: "Şi dacă te-ai înşelat, Dolores? Dacă de fapt tot la Joe şi la copii îţi stă
mintea?" Păi da, aşa se şi întâmplase. Lucrurile luaseră o asemenea întorsătură, încât nu mai eram în stare să mă desprind vreun picuţ de ele şi tocma' de-aia urlam.
N-am idee cât am plâns în hohote, da' ştiu că atunci când, în sfârşit, m-am potolit, faţa mi se umpluse de muci, nasu' mi se înfundase de tot şi respiram atât de greu, de-ai fi zis că
alergasem la curse. Mă temeam să-mi dau jos şorţu' de pe faţă, fiin'că îmi închipuiam că, dacă o voi face, Vera va spune: "A fost o adevărată performanţă, Dolores. Îţi vei primi ultimu' salariu vineri. Kenopensky ― ăsta fiind numele masculului feroce, Andy, tocma' mi l-am amintit ― o să ţi-l dea." Ar fi fost exact în stilu' ei. Numa' că în stilu' ei ar fi fost orice. În zilele alea n-ai fi putut prevedea nici o reacţie de-a Verei, şi a ţinut-o tot aşa până când i s-au transformat creierii în mămăligă.
Iar când, în sfârşit, mi-am luat şorţu' de pe faţă, ea stătea acolo, lângă fereastră, aşezată pe scaun, cu andrelele în poală şi uitându-se la mine de parcă ar fi descoperit o nouă şi interesantă
specie de microb. Îmi amintesc umbrele şerpuitoare pe care i le aruncau pe obraji şi pe frunte şuvoaiele de apă ce se scurgeau de pe pervaz şi din jgheabul acoperişului.
― Dolores, spune-mi, te rog, doar n-ai fost iar atât de neatentă, încât să laşi creatura aia plină de răutate să-ţi mai dea un brânci ca să cazi iar pe bec, mi-a zis ea.
Pe moment nici nu mi-am dat seama despre ce vorbea ― când a pronunţat "brânci", mintea mi-a zburat la noaptea în care Joe m-a lovit cu lemnu' ăla de foc, iar io l-am pocnit cu cana de smântână în faţă. Apoi m-am prins şi am început să chicotesc. După câteva secunde râdeam contorsionându-mă, la fel cum plânsesem înainte, fără să fiu în stare să mă opresc. Ştiam că era ceva de groază, că ideea de-a mai rămâne încă o dată gravidă din cauza lu' Joe era mai înspăimântătoare decât orice mi-aş fi putut imagina, da' faptu' că nu mai făceam de mult ceea ce ar fi trebuit ca să aducem pe lume copii nu mă ajuta cu nimic să mă stăpânesc.
Vera m-a mai privit puţin, după care şi-a ridicat andrelele din poală şi s-a pornit să tricoteze cum nu vă închipuiţi de calmă. A început chiar să fredoneze. De parcă ar fi fost cel mai normal lucru de pe lume să urmărească o menajeră aşezată pe patu' pe jumate făcut, hăulind din toţi bojocii ca lupii la luna plină. Iar dacă-i aşa, familia Donovan tre' să fi ţinut nişte servitori foarte neobişnuiţi la Baltimore.
După puţină vreme, râsu' s-a transformat din nou în plâns, aşa cum ploaia devine uneori zăpadă, dacă vântu' bate dintr-o anumită parte şi e frig. Apoi s-a potolit din ce în ce mai mult, până când s-a oprit, iar io am rămas acolo pe pat, simţindu-mă obosită şi ruşinată, da' pe undeva şi uşurată.
― Îmi pare rău, doamnă Donovan. Zău că da.
― Vera, a zis.
― Poftim?
― Vera, a repetat ea. Insist ca toate femeile pe care le apucă isteriile la mine în pat să mă
cheme după aia pe numele de botez.