― Nu ştiu ce mi-a venit.
― O! mi-a replicat. Îmi cam imaginez eu ce. Spală-te, Dolores, arăţi de parcă ţi-ai fi băgat faţa într-o oală cu piure de spanac. Poţi să-mi foloseşti baia.
M-am dus să mă spăl pe faţă şi am stat acolo o grămadă de timp. Adevăru' e că îmi era puţin frică să ies din baie. Încetasem să mai cred c-o să mă concedieze, după ce-mi spusese să-i zic Vera în loc de doamna Donovan, fiin'că nu aşa te porţi cu cineva pe care vrei să-l dai afară peste cinci minute, da' nu ştiam ce voia să-mi facă. Ar fi putut să fie crudă; dacă nici asta n-aţi priceput după câte v-am povestit, înseamnă că mi-am pierdut vremea de pomană cu voi. Te pălea fără nici o ezitare unde şi când avea chef, iar dacă o făcea, de obicei durea îngrozitor.
― Te-ai înecat, Dolores? mi-a strigat, iar io am realizat că nu mai e posibil să amân momentu'. Am închis apa de la robinet, m-am şters pe faţă şi m-am întors în dormitor. Am început din nou să-mi cer scuze, da' şi-a fluturat mâna să mă opresc. Încă se mai uita la mine de parcă aş fi fost o specie nemaiîntâlnită de microb.
― Ştii, femeie, ai reuşit să mă sperii în ultimu' hal, a spus. Toţi anii ăştia, eu n-am fost sigură
dacă eşti în stare să plângi. Mi-am imaginat că probabil eşti construită din piatră.
Am bolborosit ceva despre faptu' că rămăsesem în urmă cu somnu'.
― Observ, a zis ea. Ai căpătat un set frumuşel de Louis Vuitton sub ochi, iar mâinile au început să prindă un tremurici interesant.
― Ce am sub ochi?
― Nu contează. Spune-mi care-i problema. Un plod în burtică a fost singuru' lucru la care m-am gândit c-ar putea fi motivu' unei asemenea ieşiri neaşteptate şi trebuie să recunosc că e încă unicu' lucru care îmi trece prin cap Aşa că luminează-mă, Dolores.
― Nu pot, am zis, şi să fiu a naibii dacă n-am simţit că mă podideşte din nou o criză, exact ca bufnitura pe care o scotea Fordul model A al lu' taică-meu, dacă nu umblai ca lumea cu el; iar dacă nu-mi purtam de grijă, în curând aveam să fiu iarăşi aşezată pe pat şi cu şorţu' pe faţă.
― Ba poţi şi o să-mi spui. Doar n-o să-ţi petreci toată ziua zbierând din toţi plămânii. O să
mă apuce o durere de cap şi va trebui să iau o aspirină. Detest să iau aspirine. Îmi irită stomacu'.
M-am aşezat pe marginea patului, privind-o. Mi-am deschis gura fără să fi avut nici cea mai mică idee despre ce va ieşi din ea. Da' a ieşit cam aşa:
― Soţu' meu vrea s-o fută pe fiică-sa, iar când m-am dus să scot din bancă banii copiilor pentru facultate, să pot pleca împreună cu ea şi fraţii ei, am aflat că-i retrăsese pe toţi. Nu, nu sunt făcută din piatră. Nu sunt deloc făcută din piatră.
Am început din nou să plâng, am ţinut-o tot o vreme, da' nu chiar atât ca înainte şi fără a mai simţi nevoia să-mi ascund faţa în şorţ. Iar după ce mi-am revenit, mi-a zis să-i povestesc tot ce se-ntâmplase, fără să omit nici cel mai mic amănunt.
M-am executat. N-aş fi crezut c-o să spun cuiva totu', oricum, nu Verei Donovan, cu banii şi casa ei din Baltimore, cu un mascul feroce dându-i târcoale ca un căţeluş şi care nu-i schimba numa' uleiu' la maşină, da' i-am povestit şi simţeam cum mi se uşurează inima, cu fiecare cuvânt. Am vărsat totu' din mine, exact cum mă îndemnase.
― Aşa că sunt înnebunită, am încheiat. Nu-mi dau seama ce ar trebui să-i fac ticălosului.
Cre' că aş putea să mă aciuiez undeva pe continent cu copiii, fiin'că în fond niciodată nu m-a speriat să muncesc din greu, da' nu-i asta problema.
― Şi atunci care e problema? m-a întrebat.
Aproape că terminase de tricotat cuvertura, avea cele mai rapide degete pe care le văzusem vreodată.
― A făcut toate porcăriile posibile în afară de-a o viola pe fiică-sa. A înfricoşat-o atât de tare, încât probabil că niciodată n-o să fie în stare să treacă peste asta, iar apoi şi-a acordat singur un premiu, răsplătindu-şi cu aproape trei mii de dolari nesimţirea. Nu vreau să-l las să scape cu ei, asta-i nenorocirea cea mai mare.
― Într-adevăr? mi-a spus cu o voce blândă.
Andrelele se izbeau una de alta: clic-clic; ploaia se scurgea de pe pervaz în şuvoaie şi umbrele lungi se unduiau ca nişte şerpi pe obrajii şi pe fruntea ei. Privind-o, îmi aduceam aminte de-o poveste pe care o depăna bunica despre cele trei surori dintre stele care tricotau vieţile...
una lucrând, una ţinând lucru' şi ailaltă tăindu-l de câte ori i se năzărea s-o facă. Cre' că pe ultima o chema Atropos. Şi chiar dacă nu, întotdeauna mă treceau fiori când auzeam numele ăsta.
― Da, i-am răspuns, da' să fiu a naibii dacă am găsit vreo cale să-i plătesc ce i s-ar cuveni.
Clic-clic-clic; îşi pusese o ceaşcă de ceai lângă ea şi şi-a luat o pauză cât să bea o înghiţitură.
Mai târziu a venit o vreme când se mai nimerea să-şi toarne ceai şi în urechea dreaptă, udându-se pe păr, da' p-atunci era la fel de dură ca oţelu' din care fusese fabricat briciu' lu' taică-meu. Iar când îşi îndrepta ochii spre mine, privirea lor părea că sapă găuri dintr-o parte în ailaltă a capului meu.
― Şi ce te doare cel mai tare, Dolores? a zis în final, lăsându-şi jos ceaşca şi ridicându-şi din nou andrelele. Ce te doare cel mai tare? Pe Selena şi pe băieţi ştiu, dar pe tine?
N-a trebuit să stau să chibzuiesc prea mult.
― Ticălosul ăla îşi râde de mine. Asta mi-e cel mai greu să îndur. Uneori o văd pe faţa lui. N-am vorbit niciodată, da' ştie că m-am dus la bancă, o ştie foarte bine şi mai ştie şi ce-am aflat.
― Ar putea fi doar imaginaţia ta, a zis.
― Mi se fâlfâie de asta, i-am replicat scurt. Pur şi simplu e ceea ce simt.
― Bine, ceea ce simţi e cel mai important. Sunt de acord. Continuă, Dolores.
"Cum adică să continui?" era cât p-aci să spun. Asta-i tot. Da' cre' că totuşi mai exista ceva, pen' că m-a trăsnit deodată ca un pumn dintr-o cutie-surpriză.
― N-ar mai râde de mine dacă ar şti cât de aproape am fost să-i fac felu' în vreo câteva ocazii.
Stătea acolo, uitându-se la mine, cu umbrele alea negre şi lungi încolăcindu-i-se pe chip şi intrându-i în ochi, aşa că nu-i puteam descifra privirea, io gândindu-mă din nou la cele trei surori care tricotau între stele. În special la cea care ţinea foarfecele.
― Mi-e frică, am spus. Nu de el, ci de mine. Dacă nu plec mai repede, cu tot cu copii, o să se-ntâmple ceva îngrozitor. Ştiu asta. Există un lucru înăuntru' meu care câştigă din ce în ce mai mult teren.
― Cumva un ochi? m-a întrebat calmă, iar pe mine m-a străbătut un junghi din cap până-n picioare în momentu' ăla. Ca şi cum îmi găsise o fereastră în craniu şi o folosea ca să-mi pătrundă în cele mai ascunse gânduri. Ceva care seamănă cu un ochi? reluă ea.
― Cum de ştii asta? am şoptit şi, cum stăteam acolo pe pat, braţele mi-au căzut izbindu-se de corp şi am început să tremur.