― Ei na! am zis, ştiind în acelaşi timp că într-adevăr o făcuse.
Vera nu obişnuia să se laude sau să vorbească aiurea. Deşi gându' că închiriase un feribot aşa mare ca Princess îmi tăiase răsuflarea.
― Ba da. Mi-au luat şi haina de pe mine, Dolores, în special pentru feribotu' care o va înlocui pe Princess în acea zi, da' am făcut-o. Iar dacă vii cu mine în excursie, o să călătoreşti pe gratis şi cu băutură la discreţie. Apoi, privindu-mă printre gene, a adăugat: Ultima parte o să-l atragă pe soţul tău, eşti de acord cu mine?
― O, Doamne, de ce-ai închiriat blestematu' ăla de feribot, Vera?
Numele ei mic încă îmi mai suna ciudat de fiecare dată când îmi ieşea pe gură, da' îmi spusese foarte clar că nu glumise atunci ― nu m-ar fi lăsat să mă întorc la "doamnă Donovan"
nici dacă mi-aş fi dorit-o, lucru care se-ntâmplă foarte des, de fapt.
― Vreau să zic că ştiu cât de mult te interesează eclipsa, da' ai fi putut să mergi cu un vas la fel de mare ca Vinalhaven şi probabil la juma' de preţ.
A ridicat din umeri, dându-şi în acelaşi timp păru' pe spate cu gestul de Pupă-Mi-Obrăjorii-Din-Dos, pe care-l cunoşteam atât de bine.
― L-am închiriat pentru că iubesc măgădoaia aia bătrână, iar Little Tall e locul meu favorit, Dolores. Ştiai asta?
La drept vorbind, într-adevăr o ştiam, aşa că am înclinat din cap.
― Bineînţeles că da. Şi aproape întotdeauna ea m-a adus aici, caraghioasa, obeza şi ameţita Princess. Mi s-a spus că pot încăpea vreo patru sute de oameni în ea, cu cincizăci mai mulţi decât pe acoperişu' hotelului, aşa că am de gând să-i iau cu mine pe toţi cei care vor. Apoi a rânjit, iar cu acel rânjet a redevenit ea însăşi; o faţă fericită numa' pentru că trăieşte. Şi mai ştii ceva, Dolores?
― Ăăă, nu. Sunt complet uimită.
― Nu-i nevoie să faci plecăciuni în faţa nimănui dacă nu... s-a oprit şi mi-a aruncat o privire întrebătoare. Dolores? Te simţi bine?
Numa' că io n-am fost în stare să-i răspund. Cel mai îngrozitor, şi totodată minunat, tablou mi-a umplut mintea. Vedeam acoperişu' plat al hotelului The Harborside plin de oameni cu gâturile întinse ca să poată urmări eclipsa şi pe Princess, ancorată la jumatea drumului dintre continent şi insulă, şi ea cu punţile pline de indivizi care privesc în sus, deasupra lor atârnând un disc imens şi negru, înconjurat de foc, pe fundalu' unui cer cu puzderia de stele în toiu' zilei.
Era o fantasmă ce depăşea orice imaginaţie, îndeajuns să scoată şi un mort din coşciug, da' nu asta mă şocase, ci gându' la restu' celor de pe insulă.
― Dolores? mi-a zis ea, punându-mi o mână pe umăr. Ai crampe? Ţi-e rău? Vino şi aşează-te la masă, îţi aduc imediat un pahar cu apă.
N-aveam crampe, da' dintr-o dată m-am simţit sleită de puteri, aşa că m-am îndreptat spre
scaunu' pe care mi-l arătase şi m-am aşezat jos!... Doar că genunchii mi se înmuiaseră atât de tare, încât aproape că m-am aruncat pe ei. Urmărind-o cum îmi aduce paharu', mi-am amintit ce spusese în noiembrie, că până şi cu un cap ca al ei, plopist la matematică, se crede în stare să
adune şi să scadă. Păi chiar şi io puteam aduna trei sute cincizăci de pe acoperişu' hotelului cu patru sute de pe Island Princess ca să-mi dea şapte sute cincizăci. Nu era chiar toată lumea care se găsea pe insulă în mijlocu' lu' iulie, da' cea mai mare parte a el îmi închipuiam că restu' se vor afla afară, urmărind cu gura căscată eclipsa de pe plajă sau de pe diguri.
Vera mi-a întins apa şi am sorbit-o pe nerăsuflate. S-a aşezat lângă mine, îngrijorată.
― Te simţi bine, Dolores? N-ai vrea să te odihneşti un pic?
― Nu, am răspuns. Mi s-a făcut doar puţin rău.
Aşa se şi întâmplase. Probabil că oricine ar fi păţit la fel în momentu' în care şi-ar fi dat seama în ce zi îşi va omorî soţu'.
Cam cu trei ore mai târziu, după ce am terminat de spălat, de aranjat cumpărăturile şi de curăţat cu aspiratoru' covoarele, după ce i-am pus în frigider mâncarea gătită pentru cină (se poate ca din când în când să fi împărţit patu' cu masculu' feroce, da' niciodată şi masa), îmi strângeam lucrurile, pregătindu-mă de plecare. Vera stătea în bucătărie, dezlegând careuri de cuvinte încrucişate din ziar.
― Gândeşte-te, poate vii cu noi pe vas la 20 iulie, mi-a zis ea. O să fie mult mai plăcut în largul oceanului decât pe acoperişu' ăla fierbinte, crede-mă.
― Îţi mulţumesc, Vera, da' dacă o să am ziua liberă, mă îndoiesc că o să plec pe undeva.
Probabil o să rămân acasă.
― Te-ar jigni dacă ţi-aş spune că mi se pare foarte plicticos să faci asta? m-a întrebat, ridicându-şi ochii spre mine.
"De când îţi pasă ţie dacă mă jigneşti, căţea împuţită?" mi-am zis în sinea mea. Totuşi, mi s-a părut într-adevăr îngrijorată la gându' că aş putea leşina, chiar şi numa' pentru faptu' că aş fi picat drept în nas, umplându-i podeaua de sânge după ce-o lustruisem cu o zi înainte.
― Nu, i-am răspuns. Aşa-s io, Vera, insipidă ca apa stătută.
Mi-a aruncat o privire ciudată.
― Într-adevăr? Uneori am şi io impresia asta.. Alteori mă întreb...
Mi-am luat rămas-bun de la ea şi am pornit-o spre casă, răsucindu-mi pe toate părţile în minte noua idee şi căutându-i vreo hibă. N-am găsit nici una, numa' îndoieli, iar astea fac parte din viaţă, nu? Întotdeauna există şi ghinioane, da' dacă ne-am gândi numa' la ele, n-am mai fi în stare să înfăptuim nimic. Oricum, aş fi putut renunţa dacă lucrurile ar fi luat o întorsătură
greşită. Chiar şi în ultima clipă. A trecut luna mai şi Memorial Day. Se apropia vacanţa de vară.
Mă pregătisem s-o înfrunt pe Selena dacă m-ar fi bătut la cap s-o las să muncească la hotelu' The Harborside, da' s-a-ntâmplat un lucru minunat până să apucăm a avea prima discuţie. Abatele Huff, care pe vremea aia era pastor metodist, a venit să vorbească cu mine şi cu Joe. Ne-a spus că Tabăra bisericii metodiste din Winthrop are nevoie de două fete care să ştie foarte bine să
înoate. Selena şi Tanya Caron înotau ca nişte peşti, iar Huffy aflase şi, ca să n-o mai lungesc, io şi Melissa Caron ne-am condus fiicele la feribot după o săptămână de la încheierea anului şcolar şi ne-am făcut cu mâna, noi de pe ţărm, ele de pe vas, toate patru plângând ca proastele. Selena îmbrăcase un costum roz de voiaj, şi mi-am dat seama pentru prima dată ce femeie frumoasă va fi. Aproape că mi s-a frânt inima, şi acu' mai simt. Are cineva cumva vreo batistă?
Mulţumesc, Nancy. Foarte mult. Unde rămăsesem?
A, da.
Pe Selena o lăsasem pe mâini bune; urma să mă ocup şi de băieţi. L-am pus pe Joe s-o sune pe soră-sa în New Gloucester şi s-o întrebe dacă ea sau bărba' su ar avea ceva împotrivă să-i primească pentru trei săptămâni din iulie şi una din august, pen' că şi cei doi zgâmboi ai lor, când fuseseră mai mici, îşi petrecuseră câte o lună la noi în vreo două veri. Credeam că Joe va fi împotriva despărţirii de micu' Pete, da' n-a fost aşa; presupun că s-a gândit la câtă linişte o să fie după plecarea copiilor şi i-a surâs ideea.
Alicia Forbert ― aşa o chema de când se măritase ― a spus că va fi încântată să aibă grijă de băieţi. Îmi imaginam io că Jack Forbert nu va fi prea încântat, da' Alicia îl juca pe degete, aşa că