― Ce-i asta?
― Două perechi de ochelari de soare şi două cutii reflectorizante. Am crezut că ţie şi lu' Joe o să vă placă. Se-ntâmplă să am...
S-a oprit şi a tuşit, ducându-şi pumnu' strâns la gură, înainte să se uite în ochii mei. Un lucru admiram la ea, Andy, indiferent de ce îţi spunea sau cât de greu îi era s-o facă, te privea fix în ochi.
― Se-ntâmplă să am câte două perechi în plus.
― Da? am zis io. Îmi pare rău că aud asta.
Şi-a fluturat mâna de parcă ar fi alungat o muscă, apoi m-a întrebat dacă m-am răzgândit şi vreau să merg cu ea şi cu prietenii ei pe feribot
― Nu, am spus. Cre' că o să mă sui pe şopron şi o să privesc împreună cu Joe de-acolo. Iar dacă se înrăutăţeşte situaţia, am să mă duc la East Head.
― Apropo, mi-a zis, încă privindu-mă în ochi. Aş vrea să-mi cer scuze pentru ceea ce s-a petrecut de dimineaţă... şi să te rog s-o suni pe Mabel Jolander ca să-i transmiţi că m-am
răzgândit.
I-a trebuit mult curaj să spună asta, Andy, tu n-ai cunoscut-o la fel de bine ca mine, aşa că
mă poţi crede pe cuvânt, i-a trebuit al dracu' de mult curaj. Când venea vorba de scuze, Vera Donovan era deosebit de cumpătată.
― Sigur că da, i-am zis cu o voce blândă. Am vrut să-i pun o mână pe braţ, da' pân' la urmă
am renunţat. Numa' că-i Karen, nu Mabel. Mabel a lucrat aici cu şase sau şapte ani în urmă.
Acu' stă în New Hampshire, mi-a zis mama ei, şi munceşte la o companie de telefoane.
― Atunci, Karen. Roag-o să se întoarcă. Spune-i că m-am răzgândit, Dolores, şi nici un cuvânt mai mult. Ai înţeles?
― Da, i-am răspuns. Şi mulţumesc pentru ustensilele alea. Vin la fix, sunt convinsă.
― Cu multă plăcere.
Am deschis uşa şi am dat să ies, da' ea mi-a spus:
― Dolores?
M-am întors şi am privit-o peste umăr, iar ea a scuturat uşurel din cap, într-un chip ciudat, de parcă ar fi aflat nişte lucruri pe care n-ar fi trebuit să le ştie.
― Uneori e necesar să fii ticăloasă ca să supravieţuieşti. Uneori, tot ceea ce poate face o femeie ca să reziste e să fie jigodie.
Ei bine, am ajuns şi la ziua în care a avut loc eclipsa şi am să vă povestesc ce s-a-ntâmplat
― tot ceea ce s-a-ntâmplat. Vă vorbesc de aproape două ore după ceasu' meu, destul de mult timp ca să storci ultima picătură de lichid din cineva, şi mai am încă multe de zis. Aşa că îţi propun ceva, Andy, ori te desparţi de un deget din sticla pe care o ţii în birou, ori am terminat-o pentru astăzi. Ei, ce zici?
Aşa, mulţumesc. Doamne, mi-a mers la inimă. Nu, pune-o la loc. Primu' pahar îţi curăţă
ţevile, al doilea ţi le înfundă.
Bun, să continuăm.
În noaptea de 19 m-am dus la culcare aşa de îngrijorată, că mi s-a făcut rău de la stomac, căci se anunţase la radio că era o probabilitate mare să plouă. Fusesem atât de a naibii de preocupată să plănuiesc cum urma să procedez şi să mă autoîncurajez, încât gându' că ar putea ploua nu mi-a trecut nici o clipă prin minte. O să mă zvârcolesc toată noaptea, mi-am zis, de cum m-am băgat în pat, da' dup-aia m-am gândit: "Nu, Dolores, şi să-ţi spun de ce. N-ai cum să
schimbi porcăria de vreme şi oricum nu contează. Ştii c-o să i-o tragi ca dracu' toată ziua chiar dacă ar ploua. Ai ajuns prea departe ca să mai dai înapoi acu'!" Într-adevăr, ştiam toate astea, aşa că am închis ochii şi am adormit ca un nou-născut.
Sâmbăta de 20 iulie 1963 s-a arătat a fi înnorată şi mohorâtă. La radio au zis că probabil nu va ploua, că eventual pe seară vor fi câteva averse cu descărcări electrice, da' că norii vor rămâne pe cer cea mai mare parte a zilei şi că şansele ca populaţia de pe coastă să vadă eclipsa erau de cincizăci la sută.
Am simţit cum mi se ia o piatră de pe inimă, iar când am ajuns la Vera să ajut la servirea bufetului rece pe care-l pregătise, mă calmasem şi lăsasem toate grijile în urmă. Ştiţi, nu conta faptu' c-o să fie înnorat şi nici măcar dacă ar fi plouat câte puţin din când în când nu avea importanţă. Câtă vreme nu turna cu găleata, unii vor sta pe acoperişu' hotelului, iar ăilalţi în largu' oceanului, toţi sperând că în pătura de nori va exista o spărtură suficient de largă, încât să
poată zări ceea ce nu mai urma să se-ntâmple şi altă dată pe durata vieţilor lor... sau, oricum, nu în Maine. Speranţa e un sentiment foarte puternic al oamenilor, nimeni n-o ştie mai bine ca mine.
După cum îmi amintesc, la Pinewood sosiseră optişpe oaspeţi în vinerea aia, da' veniseră mai mulţi sâmbătă dimineaţa la bufet, treizăci sau patruzăci, aş zice. Trebuia ca restu' invitaţilor care aveau să călătorească cu ea pe vas (ăştia fiind în majoritate localnici) să se adune la docuri începând cu ora unu, iar Princess urma să fie trasă pe la două. Probabil că primele două-trei butoiaşe de bere vor fi fost goale până la declanşarea propriu-zisă a eclipsei, adică la patru jumate.
Mă aşteptasem s-o găsesc pe Vera nervoasă şi gata să sară în aer la cel mai mic impuls, da'
uneori cre' că îşi făcuse un ţel în viaţă din a mă surprinde. Se îmbrăcase cu o chestie roşu cu alb, care aducea mai mult a pelerină decât a rochie ― cre' că i se spune caftan ―, şi îşi strânsese păru'
la spate într-o coadă simplă de cal, extrem de diferită de coafurile ei pretenţioase pe care şi le etala p-atunci.
Se învârtea în juru' mesei lungi pentru gustări, care fusese instalată pe gazonu' de lângă
grădina de trandafiri, râzând şi comentând cu prietenii ei, majoritatea veniţi din Baltimore ―
judecând după accent ―, şi găsindu-se într-o cu totu' altă stare de spirit decât aia din ultimele săptămâni. Vă amintiţi ce vă povesteam, cum zumzăia ca un avion cu reacţie? În ziua eclipsei părea asemeni unui fluture zburând din floare-n floare, iar râsu' îi era mai puţin strident şi
zgomotos.
M-a zărit aducând tava cu omletă şi s-a grăbit să vină înspre mine pentru a-mi da şi alte instrucţiuni, da' nu mai păşea ca până atunci ― ca şi cum abia s-ar fi putut abţine să nu fugă ―