― Îţi spun mai târziu, şi am început să mă ridic.
M-a înşfăcat de mână.
― Zi-mi acu', Dolores. Ştii că nu-mi place să ai secrete faţă de mine.
Mi-am coborât privirea spre el.
― Mai bine ţi-ai lua mâna de pe mine, altfel sticla aia scumpă de băutură ar putea s-o sfârşească-n ţăndări în capu' tău. N-am chef de ceartă, Joe, mai ales într-o zi ca asta. Am adus nişte salam, brânză suedeză şi câţiva biscuiţi.
― Biscuiţi! Dumnezeule, femeie!
― Nu-ţi face griji. O să prepar o tavă cu hors d'oeuvres la fel de gustoase ca şi alea pe care le mănâncă oaspeţii Verei pe feribot.
― Mâncarea asta ciudată îmi dă diaree. Lasă ovarele alea, fă-mi numa' un sandviş.
― Bine.
Privea spre largu' oceanului, probabil din cauza faptului că amintisem despre feribot, cu buza de jos ieşită în afară, în stilu' lui îngrozitor. Număru' bărcilor crescuse mai mult ca oricând şi mi se părea că ceru' se luminase puţin deasupra lor.
― Uită-te şi la ăştia! mi-a spus cu vocea aia batjocoritoare a lui, pe care încerca din răsputeri s-o imite mezinu' familiei. N-o să se-ntâmple cu nimic mai mult ca atunci când trece un cumulus prin faţa soarelui, şi deja le-au căzut pantalonii-n vine de nerăbdare. Sper c-o să plouă! Sper c-o să toarne atât de tare cu găleata, încât s-o înece pe scârba aia arogantă, pentru care munceşti tu, şi pe restu'!
― Ca de obicei, Joe. Tu eşti întotdeauna atât de simpatic şi de binevoitor.
S-a uitat înspre mine, încă ţinându-şi sticla de scotch strânsă la piept, ca un urs fagurele de miere.
― Pentru numele lu' Dumnezeu, Dolores, ce vrei să spui cu asta?
― Nimic. Mă duc să pregătesc de mâncare, un sandviş pentru tine şi hors d'oeuvres pentru
mine. Apoi o să stăm, o să bem vreo două pahare şi o să privim eclipsa, fiin'că Vera ne-a trimis câte o pereche de ochelari de soare şi o cutie reflectorizantă nu-ştiu-cum-îi-zice, iar după ce se termină o să-ţi spun de ce mă simt aşa fericită. E o surpriză.
― Mă fut pe surprizele tale.
― Sunt convinsă că da. Da' asta o să-ţi placă la nebunie. N-ai ghici-o nici într-o mie de ani.
Apoi am intrat în bucătărie şi l-am lăsat să bea din sticla pe care i-o cumpărasem. Voiam să
se bucure de ea, zău. În fond era ultima licoare pe care urma s-o mai dea vreodată pe gât. Nu va mai avea nevoie de Antialcoolici să-l ţină departe de ispită. Cel puţin, nu acolo unde avea să se ducă.
A fost cea mai lungă şi cea mai ciudată dup-amiază a vieţii mele. Stătea, aşezat în balansoaru' de pe verandă, într-o mână cu ziaru', în ailaltă cu paharu' şi înjurându-i pe democraţii care încercau să facă ceva în Augusta. Uitase să se mai preocupe de motivu' bunei mele dispoziţii, da' şi de eclipsă. Io mă aflam în bucătărie, auzindu-l prin fereastra deschisă şi pregătindu-i un sandviş, fredonând o melodie şi spunându-mi: "Fă-i-l gustos, Dolores, pune-i ceapă roşie de care-i place şi muştar ca să fie picant. Fă-i-l gustos, fiin'că va fi ultimu' pe care o să-l mănânce."
De unde mă găseam, putem vedea peretele din lemn al şopronului, bolovanu' ăla alb şi marginea murărişului. Batista pe care o legasem de vârfu' crengii era încă acolo, o zăream şi pe ea. Flutura bătută de briză. De fiecare dată când se mişca, mă gândeam la scândurile crăpate care acopereau gura puţului aflat exact sub ea.
Îmi amintesc ciripitu' păsărelelor şi vocile abia perceptibile ale celor din largu' oceanului care răcneau unu' la altu', atât de îndepărtate şi slabe, încât sunau ca şi alea de la radio. Ştiu până şi ce fredonam: "Grace cea uluitoare, ce sunet dulce", în timp ce îmi preparam brânza şi biscuiţii (aveam chef de ei cum are găina de cuie, da' nu voiam ca Joe să se-ntrebe de ce nu mâncam).
Cre' că se făcuse deja două şi un sfert când m-am întors pe verandă cu tava balansându-se într-o mână, ca o adevărată ospătăriţă, şi cu punga de la Vera în ailaltă. Ceru' era încă acoperit de nori, da' am putut observa că se luminase destul de mult.
S-ar părea că mâncarea a fost foarte gustoasă. Joe nu prea făcea complimente, da' mi-am dat seama de faptu' că-i plăcea după cum şi-a lăsat jos ziaru' şi s-a uitat la sandviş în timp ce-l mânca. M-am gândit la ceva ce citisem pe undeva sau văzusem în vreun film: "Condamnaţii la moarte îşi mănâncă cu poftă ultima masă." După ce mi-a intrat asta în cap, mi-a fost imposibil să
mai scap de ea.
Însă nu m-a oprit să bag la burdihan; o dată ce m-am pornit, am continuat până când a dispărut şi ultima îmbucătură de brânză cu biscuiţi; am mai băut şi o sticlă întreagă de Pepsi dup-aia. De vreo două ori m-am surprins întrebându-mă dacă şi călăii au poftă de mâncare în zilele în care trebuie să-şi îndeplinească rolu'. E ciudat ce-ţi poate trece prin cap în momentele când încerci să te încurajezi pentru a duce ceva la bun sfârşit.
Soarele s-a ivit dintre nori aproape imediat după ce-am terminat. Mi-am amintit ce-mi zisese Vera în dimineaţa aia, m-am uitat la ceas şi am zâmbit. Era trei fix. Cam în acelaşi timp, Dave Pelletier, ăla care aducea poşta pe insulă, a trecut spre oraş claxonând şi ridicând vârtejuri de praf după el. N-am mai văzut nici o maşină pe East Lane mult timp după ce s-a-ntunecat.
M-am aplecat, am aşezat farfuriile şi sticla goală de Pepsi pe tavă şi, înainte de a mă putea ridica, Joe a făcut ceva ce nu mai făcuse de mult: şi-a pus o mână pe gâtu' meu şi m-a sărutat.
N-a fost cine ştie ce; respiraţia îi mirosea a alcool, a ceapă şi salam, da' totuşi nu fusese un sărut deloc prefăcut sau rău intenţionat. Fusese unu' dulce şi nu mai ţineam minte de când nu mă mai pupase. Mi-am închis ochii şi l-am lăsat. Îmi amintesc perfect cum stăteam cu ochii închişi, simţindu-i buzele apăsate pe-ale mele şi soarele bătându-mi pe frunte, amândouă senzaţiile părându-mi-se la fel de calde şi plăcute.
― N-a fost prea rău, Dolores.
Era un elogiu măreţ din partea lui.
În momentu' ăla, am avut o secundă de ezitare; nu l-aş fi putut contrazice. Ce mi-a trecut prin faţa ochilor n-a fost Joe încolăcind-o pe Selena cu braţele, ci felu' cum îi arăta fruntea în clasa aia prin 1945 şi cum atunci, ca şi acu', şi-ar fi dorit să mă sărute; cum mă gândeam: "După
ce mă pupă o să-ntind mâna şi o să-i ating fruntea în timp ce-o face, chiar acolo, deasupra sprâncenei... ca să văd dacă e la fel de netedă cum pare."
Mi-am întins mâna şi am atins-o, aşa cum visasem cu atâţia ani în urmă, şi ochiu'
dinăuntru' meu s-a deschis mai larg decât oricând. Vedea ce s-ar fi întâmplat dacă l-aş fi lăsat în pace pe Joe, nu numa' luându-şi ce voia de la Selena sau cheltuind banii pe care-i furase din conturile copiilor, ci şi îndrumându-i la rele; umilindu-l pe Joe Junior pentru notele lui bune şi pentru dragostea lui de istorie; bătându-l uşurel pe umăr pe micu' Pete de fiecare dată când îi spunea cuiva jidan sau vreunui coleg că e leneş sau negrotei; prelucrându-i; îndemnându-i
mereu la rele. Ar fi continuat până când i-ar fi terminat sau i-ar fi răsfăţat de tot dacă l-aş fi lăsat, iar apoi ar fi murit şi noi am fi rămas numa' cu poliţe neachitate şi cu o gaură unde să-l îngropăm.
Ei bine, io aveam o gaură pentru, el, una de nouă metri adâncime în loc de doi şi mărginită
de pietre, nu de pământ. Îi păstrasem un locşor, şi primu' sărut după trei, poate cinci ani, nu schimba cu nimic lucrurile. Nici măcar fruntea, care-mi pricinuise mai multe necazuri decât chestia aia a lui mititică şi plângăcioasă... Totuşi, am atins-o din nou, la fel ca înainte; mi-am plimbat degetu' de-a lungu' ei, gândindu-mă la cum mă sărutase pe terasa hanului The Samoset în timp ce înăuntru se cânta "Moonlight Cocktail" şi la cum îi mirosisem apa de colonie a lu'
taică-său în timp ce-o făcea.