― Ei şi?
Deja se lăsase amurgu', iar copacii abia se întrezăreau la orizont O rândunică cânta în spatele casei şi o privighetoare altundeva. Simţeam cum temperatura începe să scadă. Toate îmi dădeau un sentiment straniu; parcă trăiam în interioru' unui vis care se preschimba în realitate.
― De ce să nu fie pe numele meu? Sunt tatăl lor, nu?
― Păi sângele tău le curge prin vine. Dacă asta te face tatăl lor, atunci se pare că eşti.
L-am văzut cum chibzuia dacă merită să mai comenteze ceva în legătură cu asta şi cum în final s-a hotărât că nu.
― Nu-ţi mai dori să discutăm despre bani, Dolores. Te previn.
― Ei bine, încă puţin, i-am răspuns, zâmbind. Vezi tu, ai uitat surpriza.
M-a privit bănuitor.
― Despre ce dracu' trăncăneşti, Dolores?
― Am fost la persoana care răspunde de Departamentul Depuneri al Băncii de pe Coasta Nordică din Jonesport. Un bărbat amabil, pe nume Pease. I-am explicat cum stau lucrurile şi s-a supărat foarte tare. Mai ales când i-am arătat carnetele originale de economii, care nu lipseau, cum îi spuseseşi tu.
Atunci Joe şi-a pierdut şi urma de interes pe care-l mai avea faţă de eclipsă. Stătea în balansoar, holbându-se la mine cu nişte ochi imenşi. Sprâncenele îi semănau cu nişte fulgere şi-şi strânsese buzele într-o linie albă, ca o cicatrice. Şi-a lăsat ochelarii să-i cadă în poală şi a-nceput să-şi închidă şi să-şi deschidă foarte încet pumnii.
― Se pare că n-aveai voie să faci aşa ceva. Domnu' Pease a verificat dacă banii rămăseseră în bancă. După ce-a văzut că erau, am răsuflat amândoi uşuraţi. M-a-ntrebat dacă vreau să cheme poliţia. Se observa pe faţa lui că-şi dorea al naibii de tare să spun nu. L-am întrebat dacă poate să-mi dea banii înapoi. S-a uitat într-un registru şi mi-a zis că da. I-am spus: "Atunci aşa o să
facem." Ceea ce s-a şi întâmplat. Deci de-aia nu mai sunt îngrijorată din pricina banilor, Joe, io am pus mâna pe ei, nu tu. Nu-i aşa că asta-i o adevărată bombă?
― Minţi! a zbierat Joe şi s-a ridicat atât de iute din balansoar, c-a fost cât pe-aci să cadă.
Ochelarii i-au picat din poală şi s-au făcut ţăndări pe podeaua verandei. Aş fi vrut să-l fi
pozat în momentu' ăla; îl băgasem în ceaţă de data asta; îl atinsesem la punctu' lui cel mai sensibil. Expresia de pe mutra-i jegoasă mă răzbuna pentru tot ce pătimisem din acea zi în care discutasem pe feribot cu Selena.
― Ei nu pot face aşa ceva! a răcnit Joe. N-ai pus laba pe nici un cent din gologanii ăia, nici n-ai văzut porcăria aia de carnet.
― Nu? Şi atunci cum am aflat c-ai cheltuit deja trei sute? Mă bucur că n-au fost mai mulţi, da' încă îmi mai sare ţandăra de fiecare dată când mă gândesc la asta. Eşti un hoţ, Joe St.
George, şi încă unu' atât de josnic, încât furi de la propriii tăi copii.
S-a albit la faţă ca un cadavru. Numa' ochii îi mai rămăseseră vii şi mă priveau cu ură. Îşi ţinea palmele în faţă, încleştându-şi şi descleştându-şi pumnii. Mi-am coborât o secundă privirea şi-am zărit soarele; ajunsese deja mai puţin de jumate, doar o semilună mai grasă, care se reflecta în cioburile de sticlă fumurie ce zăceau pe lângă picioarele lui. Nu era indicat să-l scap din priviri pentru mai mult timp, cel puţin nu acu', când se găsea într-o asemenea dispoziţie.
― Pe ce-ai cheltuit cele trei sute, Joe? Pe curve? La pocher? Sau pe-amândouă? Oricum, nu pe-o altă rablă, pen' că n-am văzut nici una nouă în spate.
N-a mai scos nici un cuvânt, doar stătea acolo, încleştându-şi şi descleştându-şi pumnii, iar în spatele lui am văzut primele insecte fosforescente sclipind în curte. Bărcile din larg deveniseră
acu' fantome şi m-am gândit la Vera. Dacă nu se simţea în al nouălea cer, în al optălea oricum era. Nu că ar fi avut vreun rost să-mi ocup mintea cu Vera ― trebuia să mi-o păstrez intactă
pentru Joe. Voiam să-l fac să se mişte, aşa că am încercat să-i dau o ultimă lovitură.
― Oricum, nu-mi pasă pe ce i-ai cheltuit. Am restu' şi mi-e de-ajuns. N-ai decât să te duci şi să ţi-o tragi singur... Dacă ghemotocul ăla zbârcit şi fără vlagă o să reuşească să ţi se scoale.
S-a-ndreptat împleticindu-se spre mine, zdrobind cioburile ochelarilor sub pantofi, şi m-a înşfăcat de mâini. Aş fi putut să scap de el, da' n-am vrut, încă nu.
― Stăpâneşte-ţi limba aia ascuţită, mi-a şoptit, suflându-mi aburii de scotch în faţă. Dacă
nu poţi, am io grijă.
― Domnu' Pease a vrut să las banii la bancă, da' n-am făcut-o, pen' că, dacă ai fost o dată în stare să umbli în conturile copiilor, ai fi reuşit să găseşti o cale să umbli şi într-al meu. Apoi s-a gândit să-mi dea un cec, da' mi-a fost teamă că, dacă ai afla ce s-a-ntâmplat înainte de a avea io chef să-ţi spun, mi l-ai fi anulat. Aşa că l-am pus pe domnu' Pease să-mi dea banii în cash. Nu prea i-a plăcut, da' până la urmă l-am convins, i-am obţinut până la ultimu' cent şi i-am ascuns într-un loc sigur.
Atunci m-a apucat de gât. Fusesem aproape sigură de asta, da' tot m-am speriat; numa' că
voiam să fie aşa, pen' că-l convingea mai mult decât ultimele cuvinte ale mele că ceea ce-i povestisem era adevărat. Numa' că nici ăsta nu mi se părea cel mai important lucru. Fiin'că îl determinasem să mă strângă de gât, îmi dădea senzaţia că mă găsesc oarecum în apărare, şi nu în atac, ăsta fiind cel mai important lucru. Şi chiar era autoapărare, fiin'că io mă aflam la faţa locului, nu legea. În fond, îmi ocroteam copiii şi pe mine însămi.
Urlând, mă smucea de beregată în toate părţile, iar io nu mai puteam respira. Nu-mi amintesc prea bine, da' cre' că m-a pocnit o dată sau de două ori cu capu' de stâlpii care susţineau veranda. Îmi zicea că sunt o jigodie împuţită şi c-o să mă omoare dacă nu-i dau banii înapoi. Începuse să-mi fie frică de faptu' că într-adevăr o să mă ucidă înainte de-a apuca să-i zic ceea ce-şi dorea cu atâta ardoare. Curtea se întuneca din ce în ce mai tare şi mi se părea plină cu ochiuri de lumină, ca şi cum la cei două sute de licurici pe care-i văzusem înainte s-ar mai fi adăugat încă vreo zece mii. Vocea lui mi se părea că sună de foarte departe, dându-mi impresia că lucrurile o luaseră razna şi că io ar fi trebuit să pic în puţ în locu' lui.
Într-un sfârşit m-a lăsat în pace. Am încercat să mă ţin pe picioare, da' n-am putut. Am vrut să mă aşez pe scaun, da' mă-mbrâncise prea departe de el şi fundu' doar i-a şters marginile în drum spre podea Am aterizat în mijlocu' cioburilor împrăştiate ― resturile ochelarilor de soare.
Rămăsese o singură bucată mai mare şi soarele se oglindea în ea ca o bijuterie în formă de secure. Am întins mâna s-o apuc, apoi mi-am retras-o. Nu trebuia să-l tai. O rană ca asta, făcută
cu un ciob de sticlă, n-ar fi arătat prea bine mai târziu. Şi-ţi dai tu seama, Andy, la ce mă
gândeam io atunci, n-ar fi încăput nici cel mai mic dubiu că ar fi fost crimă premeditată. În schimb, am înşfăcat cutia reflectorizantă, care era construită dintr-un lemn foarte tare. N-aş
spune că-mi trecea prin cap să i-o proptesc în scăfârlie, dacă ar fi fost nevoie. De fapt nu-mi mai trecea nimic prin cap.
Tuşeam, şi tuşeam atât de tare, încât mi se părea o minune că nu scuip şi sânge, nu numa'
salivă. Gâtu' parcă îmi luase foc.
M-a săltat în picioare aşa de brutal, că mi-a rupt breteaua combinezonului, apoi mi-a pus o mână după ceafă şi m-a smucit înspre el până când am ajuns destul de aproape ca să mă sărute; numa' că nu-i mai ardea de aşa ceva.