batista pe care o agăţasem nu-mi mai folosea de nici o culoare. Am reuşit însă să disting gura puţului, o pată albicioasă în întuneric exact înaintea mea, şi am sărit cu toată forţa care-mi rămăsese. Scăpasem, da' fiin'că stăteam cu spatele nu l-am văzut căzând înăuntru. S-a auzit un zgomot puternic şi apoi a strigat.
De fapt, nu.
N-a strigat, cre' că ştiţi foarte bine ce vreau să spun. A ţipat ca un iepure care şi-a prins lăbuţa într-o capcană. M-am întors şi am zărit o gaură mare în mijlocu' puţului. Capu' lu' Joe se ivea deasupra, iar el se ţinea cu putere de-o scândură ruptă. Mâinile i se înroşiseră şi o dâră de sânge i se prelingea pe bărbie din colţu' gurii. Avea ochii cât nişte farfurioare de dulceaţă.
― O, Doamne, Dolores! E puţu' cel vechi. Ajută-mă repede să ies, până nu cad de tot!
Da' io am rămas pe loc şi, după câteva secunde, privirea i s-a modificat. Mi-am dat seama că
înţelesese ce se-ntâmplă. Niciodată n-am mai fost atât de speriată ca atunci, când stăteam lângă
gura puţului, holbându-mă la Joe, cu soarele ăla negru deasupra noastră înspre apus. Îmi uitasem blugii, el nu căzuse cum ar fi trebuit, iar io credeam că totu' începe să meargă prost.
― Ah! a făcut Joe. Ah, jigodie!
Apoi a început să zgârie lemnu' încercând să iasă.
Mi-am zis că tre' s-o iau la goană, da' picioarele nu voiau să se urnească din loc. Ce sens ar mai fi avut să fug, dacă el reuşea să iasă? O chestie am învăţat şi io în ziua eclipsei: dacă trăieşti pe-o insulă şi-ţi doreşti să omori pe cineva, atunci fă-o ca lumea. Dacă nu, n-ai unde să fugi sau să te ascunzi.
Auzeam cum unghiile lui zgâriau lemnu' în timp ce se chinuia disperat să se ridice din puţ.
Sunetu' îmi dădea aceeaşi senzaţie ca atunci când privisem la eclipsă: era mult mai apropiat decât mi-aş fi dorit. Uneori îmi bântuie visele, numa' că în ele Joe reuşeşte să iasă afară şi vine după mine. În realitate, scândura pe care se sprijinea a cedat sub greutatea lui şi el a căzut. Totu'
s-a petrecut atât de repede, încât parcă nu s-ar fi găsit niciodată acolo; dintr-o dată exista numa'
un pătrat părăginit şi gri din lemn, pe care mişunau de colo-colo licuricii.
A ţipat din nou în timp ce cădea. Auzeam ecou' lovindu-se de pereţii puţului. Mai era ceva ce nu luasem în calcul: urletu' lui în timp ce pica. Apoi a fost o bufnitură surdă şi dup-aia s-a aşternut tăcerea. O linişte bruscă. De parcă s-ar fi stins o lampă fiin'că cineva a scos-o din priză.
Am îngenuncheat, mi-am înfipt mâinile în şolduri şi-am aşteptat să văd dacă se mai întâmplă ceva. A trecut un timp, nu-mi dau seama cât, da' dispăruse şi ultima rămăşiţă de lumină a zilei. Eclipsa devenise totală şi se făcuse întuneric ca noaptea încă nu se auzea nici un sunet, da' simţeam o adiere venind dinspre puţ, pe care puteam s-o miros ― ştiţi cum miroase uneori apa dintr-o fântână aproape secată? A cocleală şi igrasie, nu e prea plăcut.
Am observat că furou' îmi atârna peste vârfu' pantofului stâng. Era complet sfâşiat. Mi-am băgat mâna sub decolteu' rochiei, în partea dreaptă, şi-am tras de breteaua ailaltă. Apoi mi-am scos combinezonu'. L-am mototolit, gândindu-mă cum să mă apropii de gura puţului, şi deodată
mi-a apărut în faţă fetiţa despre care v-am povestit înainte, mai reală ca oricând. Stătea şi ea în genunchi, uitându-se sub pat, şi mi-am spus: "E atât de nefericită, şi simte acelaşi miros. Cu iz de monede şi de stridii. Numa' că nu vine din puţ, ci are legătură cu taică-său."
Brusc dup-aia parcă şi-ar fi întors capu' spre mine; cre' că m-a văzut, Andy. Şi atunci am
înţeles de ce arăta aşa de nenorocită: taică-său se dăduse cumva la ea şi încerca s-o ascundă.
Da', mai presus de orice, pricepuse dintr-o dată că cineva o privea, o femeie la Dumnezeu ştie câte mile depărtare de ea, însă găsindu-se tot în zona de vizibilitate a eclipsei, o femeie care tocma' îşi ucisese bărbatu' o urmărea.
Mi-a vorbit, deşi nu-i auzeam propriu-zis vocea, ci parcă venea dinăuntru' minţii mele:
― Cine eşti tu? m-a întrebat.
Nu ştiu dacă i-aş fi răspuns sau nu, da' înainte de-a apuca s-o fac, un ţipăt lung şi strident s-a ridicat în aer din direcţia puţului:
― Doo-loo-rrreeees!...
Mi-a îngheţat sângele în vine şi ştiu că, pentru o clipă, inima a încetat să-mi mai bată, fiin'că, atunci când a pornit, a trebuit să reziste la trei sau patru contracţii înghesuite în aceeaşi secundă. Ridicasem furou' de jos, da' degetele mi s-au înmuiat din cauza urletului şi l-am lăsat să cadă; a rămas agăţat într-o tufă de mure.
"E doar imaginaţia care-ţi joacă feste, Dolores", mi-am zis. "Fetiţa aia care se uită sub pat şi zbieratul ăla al lui Joe... ambele sunt doar senzaţii. Prima e o halucinaţie din cauza mirosului rânced care vine dinspre puţ, iar ailaltă e conştiinţa ta vinovată. Joe zace în fundu' fântânii cu capu' crăpat. E mort şi de-acu' încolo n-o să-ţi mai facă probleme. Şi nici copiilor tăi."
La început n-am fost sigură, da' timpu' trecea şi numa' strigătu' unei bufniţe mai tulbura liniştea ce se aşternuse. Îmi amintesc că mă gândeam cum se întorsese roata pentru Joe în acea zi. O uşoară adiere a suflat înspre tufişurile de mure, făcându-le să fremete. Am privit mai întâi la stelele ce străluceau pe cer în toiu' zilei şi apoi din nou la gura puţului. Parcă plutea în întuneric, iar gaura din mijloc prin care căzuse Joe îmi părea că seamănă cu un ochi. În ziua de 20 iulie 1963 vedeam peste tot numa' ochi.
Apoi vocea lui s-a prelins încă o dată în afara puţului:
― Ajută-mă, Doo-loo-rrreeees!...
Am suspinat şi mi-am acoperit faţa cu mâinile. N-avea sens să mă mai sugestionez că şi asta nu era decât imaginaţie, sau conştiinţa mea vinovată, sau orice altceva în afară de Joe. Suna de parcă ar fi plâns.
― Ajută-măâă, te rooog!... TEEE ROOOOOG.... se tânguia el.
M-am împleticit până la fântână şi apoi am luat-o la goană pe cărarea pe care o tăiasem în murăriş. Încă nu mă cuprinsese panica. Să vă spun cum de ştiu asta: m-am oprit să ridic cutia reflectorizantă pe care o ţinusem în mână înainte să intrăm între tufele de mure. Nu-mi aminteam când o scăpasem, da' am înşfăcat-o când am văzut-o atârnând de-o creangă. O chestie dăşteaptă, dacă luăm în considerare cum au decurs lucrurile cu blestematu' ăla de doctor McAuliffe... Însă astea s-au petrecut mai târziu. Oricum, principalu' e că m-am oprit s-o ridic şi că d-aia nu-mi pierdusem de tot luciditatea. Simţeam cum panica încerca să pătrundă în mine, ca o mâţă care vrea să-şi bage laba sub capacu' unei cutii, când i-e foame şi dinăuntru îi miroase a mâncare.
Gându' la Selena m-a ajutat să-mi păstrez calmu'. Mi-o închipuiam pe malu' lacului Winthrop împreună cu Tanya şi vreo patru-zăci-cincizăci de copii, fiecare cu propria-i cutie reflectorizantă, construită de ei în orele de lucru manual, iar Selena învăţându-i cum să privească
eclipsă. Nu era la fel de reală ca viziunea cu fetiţa care-şi căuta bluza şi pantalonii scurţi pe sub pat, da' îndeajuns încât s-o aud pe fiică-mea vorbindu-le puştilor, cu vocea ei plăcută şi caldă, liniştindu-i pe cei cărora li se făcuse frică. Am cugetat la asta şi la faptu' că trebuia să fiu acolo pentru ea şi băieţi, când aveau să se întoarcă... Dacă aş fi intrat în panică, nu s-ar mai fi întâmplat aşa. Ajunsesem prea departe şi nu-mi mai rămăsese nimeni, în afară de mine, pe care să mă pot bizui.
Am păşit în şopron şi am găsit lanterna lu' Joe pe masa lui de lucru. Am aprins-o, da' de pomană; îi lăsase bateriile să se descarce exact în stilu' lui. În sertaru' de jos însă păstram unele noi, fiin'că se oprea mereu curentu' iarna. Am luat şase şi am încercat să le bag în lanternă.
Mâinile îmi tremurau atât de tare, încât le-am scăpat pe jos şi a trebuit să pipăi după ele. A doua oară am reuşit, da' probabil că în grabă pusesem vreo câteva invers, fiin'că lumina tot nu se aprindea. M-am gândit să renunţ, în fond soarele avea să apară destul de repede. Numa' că în puţ tot întuneric ar fi fost, chiar şi dup-aia; în plus, ceva îmi şoptea din străfundu' minţii să-mi pierd vremea cu fleacuri cât mai mult, că poate dacă aş fi întârziat îndeajuns, şi-ar fi dat duhu'
până m-aş fi întors la el.
După un timp, am fâcut-o să funcţioneze. Arunca o lumină puternică şi, cel puţin, rugii de mure nu-mi mai zgâriau picioarele în timp ce mă îndreptam iar spre puţ. N-aveam nici cea mai mică idee câtă vreme trecuse, da' încă mai era beznă şi continuau să fie stele pe cer, deci am bănuit că nu se făcuse şase.
Mi-am dat seama că nu murise înainte de-a parcurge jumate din drum. Îl auzeam cum