gemea şi cum îmi striga numele, implorându-mă să-l ajut să iasă. Nu ştiu dacă l-ar fi remarcat Jolanderii, Langillii sau Caronii în caz că ar fi fost acasă. Am hotărât că nu trebuie să mă
gândesc la asta, aveam şi aşa destule probleme. Principala problemă era ce să mă fac cu el şi nu reuşeam să găsesc nici o soluţie. De câte ori încercam să ajung la una, o voce interioară se răstea la mine: "Nu-i drept, nu ne-am înţeles aşa, ar fi trebuit să fie mort. La naiba! Mort!"
― Aju-toooor! Doo-looo-rreees!
Glasul i s-a împrăştiat în aer. I-a urmat un ecou surd, de parcă ar fi ţipat în mijlocu' unei peşteri. Am aprins lanterna şi am vrut să mă uit în puţ, da' n-am fost în stare. Gaura se afla prea departe, în mijlocu' scândurilor, iar raza lanternei nu mă lăsa să văd decât marginea ei şi nişte bolovani cenuşii, acoperiţi cu muşchi, ce mi se părea că e negru şi otrăvitor.
Joe a observat lumina
― Dolores? m-a chemat el. Pentru Dumnezeu, ajută-mă! Sunt plin de răni!
Părea că vorbeşte din fundu' unui canal. Nu i-am răspuns. Simţeam că dacă o fac, înnebunesc pe loc. Însă am pus lanterna alături, m-am întins cât am putut şi am reuşit să apuc una dintre scândurile pe care le rupsese. Am tras-o şi s-a desprins la fel de uşor ca un dinte stricat.
― Dolores! a urlat el atunci. O, Doamne! Îţi mulţumesc, Doamne!
Nu i-am răspuns, doar am continuat să trosnesc lemnele alea. Deja începuse să se lumineze, iar păsările cântau ca în zorii zilei. Numa' că cerul era mult mai întunecat ca de obicei la aceeaşi oră.
Stelele dispăruseră, însă licuricii mai mişunau în juru' meu. Între timp, rupeam o scândură
după alta, croindu-mi în genunchi drum spre puţ.
― Dolores! Poţi avea banii! Pe toţi! Şi n-o s-o mai ating niciodată pe Selena, îţi jur în faţa lui Dumnezeu şi a tuturor sfinţilor că nu! Te rog, iubito, ajută-mă numa' să ies din gaura asta!
Am scos şi ultima scândură, a trebuit să mă sprijin de-o creangă ca s-o desprind, şi am aruncat-o în spatele meu. Apoi am îndreptat lumina în adâncul puţului.
Primu' lucru pe care l-am văzut a fost faţa lui şi am ţipat Era un cerc micuţ şi alb, cu două
găuri mari şi negre. Vreo câteva secunde am crezut că-i intraseră cumva două pietre în orbite.
Apoi a clipit şi mi-am dat seama că totuşi ochii îi rămăseseră intacţi şi că se holba la mine. Mi-am închipuit cam ce vedea ― doar forma întunecată a capului unei femei în spatele unui oval strălucitor de lumină.
Stătea în genunchi, plin de sânge pe bărbie, pe gât şi pe toată cămaşa. Când şi-a deschis gura, strigându-mi numele, a scuipat şi mai mult sânge. Îşi rupsese majoritatea coastelor căzând şi probabil că-i zgâriau plămânii ca nişte ghimpi de porc ţepos.
Nu ştiam ce să fac. Ghemuită la pământ şi continuând să-l luminez pe Joe, simţeam pe gât şi pe braţe cum căldura zilei revenea încet, Şi-a ridicat mâinile, agitându-le ca şi cum s-ar fi înecat, iar io n-am mai putut suporta. Am stins lanterna şi m-am retras. Am rămas la marginea puţului, chircită, strângându-mi genunchii la bărbie şi tremurând.
― Te rog! m-a chemat el. Te rog! Şi încă o dată: Te rooog! Iar la sfârşit: Te roooooog, Doo-looo-reees!
O, era îngrozitor, mult mai tare decât ţi-ai putea imagina vreodată, şi a ţinut-o la fel o grămadă de vreme. Până când am avut senzaţia c-o să înnebunesc. Eclipsa se terminase, păsările îşi încetaseră trilurile de bună dimineaţa, iar licuricii nu mai mişunau (sau io nu-i mai vedeam); auzeam cum barcagii din largu' oceanului ţipau unu' la altu', timpu' trecea, iar el tot nu ceda.
Uneori mă implora sau îmi spunea "iubiţico", îmi povestea ce-o să facă dacă-l ajut să iasă, cum o să se schimbe sau cum o să construiască o nouă casă, cum o să-mi cumpere un Buick, închipuindu-şi că de mult mi-l doream. Alteori mă înjura şi-mi zicea c-o să mă lege de perete şi o să-mi înfigă un fier încins în vagin, să mă vadă chinuindu-mă înainte să mă omoare.
O dată m-a rugat să-i aduc sticla de scotch. Mă credeţi? Îşi dorea blestemata de băutură, iar când a priceput că n-aveam de gând să i-o dau, m-a înjurat şi m-a numit curvă împuţită şi zbârcită.
Până la urmă a început să se întunece ― de data asta pe bune ― aşa că se făcuse probabil opt jumate-nouă. Am ciulit urechea la traficu' de pe East Lane, da' n-am auzit nici o maşină. Asta era bine, da' ştiam că norocu' n-o să dureze la nesfârşit.
Puţin mai târziu, mi-am ridicat capu' căzut pe piept şi mi-am dat seama că aţipisem. Nu pentru mult timp, fiin'că nu se înnoptase de tot, însă licuricii se întorseseră la treaba lor, iar bufniţa îşi reîncepuse tânguirea. Acu' mă simţeam mai în siguranţă ca prima dată.
M-am mişcat un pic, da' am scrâşnit din dinţi, căci oasele începuseră să-mi trosnească; stătusem prea mult în genunchi şi amorţisem. Nu se mai auzea nimic dinspre puţ; asta m-a făcut să sper că deja murise, trecuse pe lumea ailaltă în vreme ce dormeam. Apoi am remarcat nişte gemete. Cel mai greu îmi era să-l ştiu ţipând din cauza durerii pe care probabil i-o pricinuia
fiecare mişcare.
M-am sprijinit pe mâna stânga şi am luminat din nou în puţ. Mi-a fost al naibii de greu să
mă conving s-o fac, mai ales că se întunecase aproape de tot. Joe reuşise cumva să se ridice pe două picioare şi-am văzut raza lanternei reflectându-se în băltoacele din juru' pantalonilor lui.
Asta mi-a amintit cum privisem eclipsa în cioburile alea de sticlă fumurie, după ce obosise să mă
mai lovească, iar io căzusem pe podeaua verandei.
Uitându-mă în jos, am înţeles ce se-ntâmplase, cum de se rănise numa', în loc să-şi dea duhu' după ce plonjase nouă sau zece metri. Vedeţi voi, fântâna nu era complet uscată. Nici nu se umpluse ― da' fundu' puţului devenise umed şi mlăştinos. Îi amortizase un pic aterizarea şi-l ajutase probabil şi faptu' că se îmbătase.
Stătea cu capu' aplecat, balansându-se şi împingând cu mâinile în pereţii laterali din piatră
ca să nu pice din nou în fund. Dup-aia şi-a ridicat privirea, m-a văzut şi a rânjit. Asta m-a cutremurat din cap până-n picioare, Andy, fiin'că era rânjetu' unui cadavru ― un mort plin de sânge pe faţă şi pe haine, un mort ce avea parcă nişte bolovani înfundaţi în orbite.
Apoi a început să escaladeze zidu'.
Mă uitam şi nu-mi venea să cred. Şi-a înfipt degetele între două pietre ce ieşeau din perete şi s-a împins în sus până când a găsit alte două pe care să-şi sprijine un picior. S-a odihnit un minut şi dup-aia l-am văzut cum, cu o mână, pipăia deasupra capului. Arăta ca o insectă mare şi albă. A mai găsit un bolovan de care să se ţină, l-a apucat strâns, mai întâi cu o mână, apoi şi cu ailaltă. S-a oprit să-şi revină. Următoarea dată când s-a odihnit, şi-a răsucit faţa însângerată
înspre lumină şi am observat că muşchiu' de pe pietre îi mânjise obrajii şi umerii.
Încă mai rânjea.
Vrei să-mi mai dai ceva de băut; Andy? Nu, nu whisky, e suficient pentru azi. Doar puţină
apă.
Mersi. Mulţumesc mult.