duc din nou la locu' faptei şi să-l revăd pe Joe. Numa' că atunci nu prea mai conta dacă-mi place sau nu.
Speram ca puţu' să nu mai arate aşa de înfricoşător în lumina zilei, da' n-am avut noroc.
Gaura din mijloc părea chiar mai monstruoasă. Nu mai semăna atât de tare cu un ochi, căci îndepărtasem o parte din scânduri, da' tot de pomană. Aducea cu o orbită care putrezise în aşa
hal, încât se destrămase. Simţeam mirosu' ăla de igrasie şi cocleală. Mi-am amintit de fetiţa care-mi apăruse în minte cu o zi înainte şi m-am întrebat ce făcea ea în dimineaţa asta.
Am vrut să mă răsucesc şi să fug spre casă, da' am înaintat până la puţ, fără ca măcar să-mi târşâi picioarele. Îmi doream să las totu' cât mai repede în urmă... şi să nu mai întorc nici capu'
dup-aia. De-acu' încolo nu mai aveau să mă preocupe decât copiii şi trebuia să mă păstrez în întregime pentru ei.
Am îngenuncheat şi am privit înăuntru. Joe era acolo, cu capu' prăbuşit pe un umăr şi braţele în poală. Pe faţă îi mişunau nişte insecte şi asta m-a convins că murise. Am apucat sticla cu o batistă ― nu din cauza amprentelor, ci fiin'că nu voiam s-o ating ― şi am aruncat-o. A aterizat în mocirla de lângă el, da' nu s-a spart. Numa' insectele s-au speriat; au coborât pe gât şi au intrat sub guleru' cămăşii. Niciodată n-am să uit asta.
Tocma' mă hotărâsem să plec ― imaginea insectelor căutându-şi o ascunzătoare îmi provocase iar greaţă ―, când ochii mi s-au oprit pe scândurile pe care le desprinsesem ca să
ajung la gura puţului. Nu era bine să le las acolo; ar fi putut ridica o groază de întrebări.
M-am gândit un pic şi apoi, când am priceput că vremea trecea îngrozitor de repede şi că în orice moment putea să apară cineva ca să comenteze eclipsa sau petrecerea Verei, mi-am zis la naiba cu ele şi le-am trântit în puţ. Apoi m-am întors spre casă. Mi-am aranjat drumu', aş spune, fiin'că o mulţime de fâşii din rochia sau combinezonu' meu atârnau de ghimpi, şi am cules cât de multe am putut. Puţin mai târziu am venit şi le-am luat şi pe cele trei-patru câte mai rămăseseră
prima dată. Mai erau şi bucăţele din flaneaua lu' Joe, da' pe alea le-am lăsat. "Garrett Thibodeau poa' să creadă ce-o vrea despre ele", m-am gândit io, "oricine poa' să creadă ce-o vrea. O să pară
că s-a îmbătat şi a căzut în puţ, indiferent de asta, iar cu reputaţia pe care o avea Joe, cel mai probabil e că toate deciziile lor or să fie în favoarea mea."
Însă fâşiile astea nu s-au dus la gunoi, alături de cioburi şi de dopu' de la Johnnie Walker, ci le-am aruncat io mai târziu în ocean. Ajunsesem la poartă şi mă pregăteam să urc treptele verandei, când m-a bătut un gând. Joe mă apucase de furou' pe care-l târâm după mine; dacă o bucată din el a rămas în mâna lui? Dacă o strânge într-unu' din pumnii ce i se odihnesc acu' în poală, în fundu' gropii?
Am îngheţat. Am îngheţat la propriu. Stăteam acolo, la poartă, sub soarele fierbinte de iulie, cu pielea ca de găină pe mine şi simţindu-mi oasele la zero grade (asta o citisem într-o poezie la liceu). Atunci, Vera mi-a vorbit iar în minte: "Având în vedere că nu poţi face nimic, te-aş sfătui să nu te mai frămânţi." Mi s-a părut o chestie rezonabilă, aşa că am urcat treptele şi am intrat înăuntru.
Mi-am petrecut restu' dimineţii învârtindu-mă în juru' casei şi pe verandă, căutând... nu prea ştiu ce. N-am idee după ce mă uitam de fapt. Poate că m-aşteptam ca ochiu' meu interior să
observe încă ceva de făcut sau de aranjat, aşa cum se-ntâmplase cu micu' vraf de scânduri.
Oricum, n-am mai remarcat nimic.
Pe la unşpe am trecut la pasu' următor, adică am sunat-o pe Gail Lavesque la Pinewood. Am întrebat-o ce credea despre eclipsă, apoi cum merseseră lucrurile cu Măria Sa.
― Bine, mi-a răspuns, nu mă pot plânge fiin'că n-am văzut pe nimeni în afară de tipu' ăla chel, cu mustaţă perie, ştii despre cine vorbesc, nu?
I-am zis că da.
― A coborât pe la nouă jumate, a ieşit în grădină, mergând încetişor şi ţinându-şi capu' cu mâinile, da' fiind cel puţin treaz, ceea ce n-ai putea spune despre ăilalţi. Când Karen Jolander l-a întrebat dacă vrea un pahar cu suc de portocale, a alergat până la marginea verandei şi a borât peste petunii. Ar fi trebuit să-l auzi, Dolores... Bleeeeea!
Am râs aproape urlând, niciodată nu-mi mai făcuse atât de bine să râd.
― Cre' c-au tras un chef pe cinste după ce s-au întors de pe feribot, a zis Gail. Dacă aş
căpăta câte o monedă de cinci cenţi pentru fiecare chiştoc de ţigară strâns în dimineaţa asta, nu mai mult de cinci cenţi, mi-aş putea cumpăra un Chevrolet nou-nouţ. Da' o să curăţ totu' lună
până când doamna Donovan o să-şi plimbe mahmureala prin jur, te poţi baza pe mine.
― Sunt sigură, iar dacă ai nevoie de ajutor, ştii pe cine să chemi, nu?
Gail a izbucnit în râs.
― Lasă, ai muncit pe brânci în ultima săptămână, iar doamna Donovan o ştie la fel de bine ca mine. Nu vrea să te vadă p-aici înainte de mâine dimineaţă, şi nici io.
― Bine, am spus, şi am făcut o mică pauză.
Se aştepta să-mi iau rămas-bun, iar când am continuat, a devenit mai atentă... ceea ce şi doream.
― Nu l-ai văzut pe Joe p-acolo? am întrebat-o.
― Joe? Joe al tău!
― Îhî
― Nu, nu l-am văzut deloc p-aici. De ce mă-ntrebi?
― N-a venit acasă aseară.
― O, Dolores! a spus îngrozită şi în acelaşi timp interesată. Băutura?
― Mai mult ca sigur. Nu c-aş fi cine ştie ce îngrijorată; nu-i prima dată când îşi petrece noaptea urlând la lună. O să apară el; iarba rea nu piere aşa uşor.
Apoi am închis, cu senzaţia că făcusem o treabă bună. Plantasem prima sămânţă.
Mi-am preparat un sandviş cu brânză şi pâine prăjită la prânz, da' n-am fost în stare să-l mănânc. Mirosu' de brânză şi pâine arsă mi-a întors stomacu' pe dos. Am luat două aspirine şi m-am întins. Nu m-am gândit c-o să adorm, da' aşa s-a-ntâmplat. Când m-am trezit, se făcuse deja patru şi era vremea să mai plantez vreo câteva seminţe. I-am sunat pe prietenii lu' Joe, adică
pe cei care aveau telefon, şi i-am întrebat dacă-l văzuseră. Nu venise noaptea trecută acasă, le-am spus, nici până acuma nu se întorsese, şi începeam să-mi fac griji. Sigur că toţi au negat, fiecare vrând să mai audă şi alte detalii picante, da' numa' unuia i-am zis ceva, adică lu' Tommy Anderson, fiin'că ştiam că lui i se lăuda Joe cum îşi pune la punct nevasta, iar el, săracu', îi înghiţea gogoşile. Chiar şi atunci am fost atentă să nu supralicitez; i-am mărturisit că ne certasem şi că pesemne se înfuriase în ultimu' hal. Seara am mai dat vreo câteva telefoane, şi unora pe care-i mai sunasem o dată, şi am fost fericită să aflu că zvonurile începuseră să se întindă.