A dat din cap, da' nu mi-a părăsit nici o clipă privirea. Avea ochii de-un albastra mult mai închis decât îi văzusem vreodată, asemeni oceanului înainte de furtună. În interioru' meu am remarcat lama foarfecelui sclipind şi micu' ei năsuc căzând în ţărână. Şi vă pot zice la ce mă
gândeam atunci: că Dumnezeu îmi răspunsese la rugă în ziua aceea. Aşa cum o face El de obicei, din câte am observat io. Nici o minciună pe care am spus-o mai târziu despre Joe n-a fost mai bună decât cea pe care, i-am zis-o Selenei printre fasole şi castraveţi... Însă mă crezuse oare?
Fără nici o rezervă? Chiar dacă mi-ar plăcea să cred că da, n-a fost aşa. Îndoiala i-a întunecat ochii şi atunci, şi mai târziu.
― Sunt vinovată doar fiin'că i-am cumpărat o sticlă de băutură, am încercat să-l mituiesc ca să se poarte mai frumos. Ar fi trebuit să-mi dau seama.
S-a mai uitat la mine vreun minut, apoi şi-a plecat privirea şi mi-a luat punga cu castraveţii pe care-i culesesem mai devreme.
― Bine, mi-a spus. O să duc io castraveţii ăştia în casă.
Asta a fost tot. N-am mai discutat niciodată subiectu', nici înainte de-ai se găsi cadavru', nici după. Probabil că auzise o mulţime de bârfe despre mine pe insulă şi la şcoală, da' n-am mai vorbit despre asta. Atunci, în dup-amiaza aia, în grădină, a început şi răceala. Un zid, asemeni celui pe care o familie îl pune între ea şi restu' lumii, s-a ivit între mine şi Selena. De-atunci se îngroaşă mereu. Mă sună, îmi scrie, nu-i nici o problemă, da' păstrăm distanţa. Ne-am înstrăinat una faţă de alta. O făcusem mai mult pentru Selena, nu pentru băieţi şi nici din cauza banilor pe care Joe încercase să-i fure. Mai mult pentru Selena îl împinsesem să moară, iar preţu' pe care l-am plătit ca s-o protejez de taică-său a fost partea cea mai profundă a iubirii ei pentru mine.
Odată l-am auzit pe tata spunând că Dumnezeu i-a făcut o poză unei curve în ziua în care a creat lumea şi abia mult mai târziu am înţeles ce înseamnă asta. Şi vreţi să ştiţi partea cea mai rea?
Uneori e comic. Uneori e atât de comic, încât nu te poţi abţine să râzi, chiar dacă toată lumea se prăbuşeşte în juru' tău.
Între timp, Garrett Thibodeau împreună cu tovarăşii lui se îndeletniceau cu căutarea lu' Joe, da nu-l găseau. Ajunseseră la un punct care m-a determinat să cred că ar trebui să-l descopăr chiar io. Dacă n-ar fi fost vorba şi de gologani, n-aş fi avut nimic împotrivă să-l las acolo pân' la paştele cailor. Numa' că banii se aflau în Jonesport într-un cont pe numele lu' Joe şi nu-mi surâdea să aştept şapte ani ca să-l declare mort din punct de vedere legal şi să-i pot recupera.
Selena începea facultatea peste doi ani şi ceva, şi i-ar fi trebuit o parte din ei ca să plece.
În final, zvonu' că Joe şi-a luat cu el sticla cu băutură în pădurea din spatele casei şi că ori a căzut în vreo capcană, ori s-a împiedicat în timp ce se întorcea cherchelit acasă, a început să
înconjoare ţinutu'. Garrett a declarat că fusese ideea lui, da' mie mi-a fost greu să cred după ce mersesem împreună la şcoală. Oricum. Joi dup-amiază a lipit un afiş pe uşa Primăriei, iar sâmbătă dimineaţa, adică la o săptămână după eclipsă, a strâns o echipă de patruzăci sau cincizăci de inşi pentru a-l căuta pe Joe.
Formaseră o coloană la capătu' lu' East Head în Highgate Woods şi se îndreptau spre casă, trecând prima dată prin pădure şi apoi prin Păşunea Rusească. I-am văzut traversând Păşunea pe la ora unu; râdeau şi glumeau, numa' că s-au oprit şi au început să înjure când au păşit pe
proprietatea noastră şi au intrat în murăriş.
Stăteam lângă uşa din faţă şi-i aşteptam cu inima bătându-mi în gât. Îmi amintesc că
gându' mi-a zburat la faptu' că Selena plecase de-acasă ― se dusese la Laurie Langill ― şi m-am mai liniştit un pic. Apoi mi-a trecut prin cap că rugii ăia de mure ar putea să-i facă s-o lase baltă, renunţând să mai caute înainte de-a ajunge la puţu' ăla vechi. Da' ei au continuat să meargă.
Brusc, l-am auzit pe Sonny Benoit ţipând: "Hei, Garrett! Aici! Vino aici!" şi în momentu' ăla am ştiut că, de bine de rău, îl găsiseră.
I-au făcut autopsie, normal. Chiar în ziua în care-l descoperiseră, şi cred că încă n-o terminaseră când, pe la apus, Jack şi Alicia Forbert i-au adus pe băieţi. Pete plângea, da' părea cam dezorientat, nu prea cred că pricepea ce se-ntâmplase cu taică-său. Numa' că Joe Junior înţelegea foarte bine şi, când m-a luat deoparte, mi-am închipuit că-mi va pune aceeaşi întrebare ca Selena, aşa că m-am pregătit să-i torn aceeaşi minciună. Însă mi-a spus ceva cu totu' diferit.
― Mămico, dacă mă bucur că a murit, Dumnezeu o să mă trimită în Iad?
― Joey, oamenii nu-şi pot stăpâni prea tare sentimentele, şi Dumnezeu o ştie.
A început să plângă şi apoi a zis un lucru care mi-a frânt inima:
― Am încercat să-l iubesc, mi-a spus el. Întotdeauna am încercat, da' nu m-a lăsat.
L-am îmbrăţişat şi l-am strâns cât de tare am putut. Cre' că mai aveam puţin şi izbucneam şi io în lacrimi... numa' că tre' să ţineţi cont că nu dormisem prea bine şi că încă n-aveam nici cea mai vagă idee despre ce urma să se-ntâmple.
Ancheta trebuia să aibă loc marţi, iar Lucien Mercier, care pe vremea aia se ocupa de aranjamentele mortuare în Little Tall, mi-a spus că o să-l pot înmormânta pe Joe în cimitiru' The Oaks abia miercuri. Numa' că în lunea dinainte de anchetă, Garrett m-a sunat şi m-a rugat să
mă duc până la poliţie. Era ceva la care mă aşteptasem şi de care mă temusem, da' n-aveam ce face, trebuia să mă duc, aşa că i-am zis Selenei să le dea băieţilor de mâncare la prânz şi am plecat. Garrett nu era singur. Ci împreună cu doctorul John McAuliffe. Mai mult sau mai puţin prevăzusem şi aşa ceva, da' inima mi-a sărit din piept.
McAuliffe se ocupa p-atunci cu examinările medicale la nivel de district. A murit trei ani mai târziu, când un plug pentru deszăpezire a intrat în micu' lui Volkswagen. Dup-aia Henry Briarton i-a preluat postu'. Dacă Briarton mi-ar fi fost interlocutor în 1963, m-aş fi simţit mult mai degajată în ziua aia. Briarton e mai deştept decât săracu' Garrett Thibodeau, da' numa' cu puţin.
Însă John McAuliffe... avea o minte ca un far care străluceşte deasupra oraşului.
Era un scoţian get-beget, care se stabilise prin partea locului după al doilea război mondial; vorbea cu accent, şi rârâit pe deasupra. Probabil că îşi căpătase cetăţenia americană, din moment ce se afla pe un post districtual, şi practica şi medicina, da' în mod sigur nu semăna cu ăilalţi localnici. Nu că asta ar fi contat pentru mine; ştiam că tre' să-i fac faţă indiferent dacă ar fi fost american, scoţian sau chinez.
Avea un păr alb ca zăpada, chiar dacă nu părea decât de patruşcinci de ani, şi nişte ochi albaştri, reci şi pătrunzători, ca nişte burghiuri. Când te privea, parcă îţi intra până în creier, aranjându-ţi gândurile pe care le găsea acolo în ordine alfabetică. Cum l-am văzut stând în spatele biroului lu' Garrett şi am auzit în urma mea pocnetu' uşii, care ne separa de restu'
Primăriei, mi-am dat seama că ceea ce se va întâmpla a doua zi pe continent nu va conta nici cât o ceapă degerată. Adevărata anchetă urma să se ţină chiar aici, în minusculu' birou al poliţaiului districtual, cu un calendar al firmei Weber Oil pe un perete şi cu o poză a mamei lu' Garrett pe ălălalt
― Îmi pare rău că te-am deranjat în asemenea momente grele pentru tine, Dolores, a spus Garrett. Da' domnu' McAuliffe are câteva întrebări pe care doreşte să ţi le pună.
Îşi frământa mâinile, oarecum nervos, amintindu-mi de domnu' Pease de la bancă. Presupun că avea câteva bătături la mâini, fiin'că sunetele pe care le scoteau în timp ce se frecau una de alta semănau cu alea făcute de-o bucată de glaspapir hârşâind pe suprafaţa unei scânduri.
După uimirea evidentă din privirea pe care Garrett i-a aruncat-o doctorului, am înţeles că
nu ştia despre ce întrebări era vorba, şi asta m-a speriat şi mai tare. Nu-mi plăcea că scoţianu'
ăla şiret considera problema prea serioasă ca s-o lase pe mâna consilierilor lui, neacordându-i nici o şansă săracului Garrett s-o rezolve.
― Condoleanţele mele, doamnă St. George, a spus McAuliffe cu accentu' lui ascuţit de scoţian. Era mic de înălţime, da' vârtos şi bine proporţionat. Avea o mustăcioară curată, la fel de albă ca şi păru' din cap, purta un costum cu vestă de lână şi arăta tot atât de diferit de restu'
localnicilor precum îi suna şi vocea. Ochii ăia albaştri mă sfredeleau şi mi-am dat seama că, indiferent ce-ar fi spus, nu simţea în realitate nici un strop de simpatie pentru mine. Şi probabil pentru nimeni... Nici pentru propria-i persoană. Îmi pare terrribil de rrrău pentru dumneavoastră.
Sigur, dacă aş crede asta, o să-mi mai zici încă una, m-am gândit io. Ultima dată când ţi-a
părut rău, doctore, a fost când a trebuit să intri într-un WC public şi căţelu' tău şi-a rupt zgarda afară. Da' eram decisă să nu-i arăt că mă speriasem. Poate c-o să mă prindă, poate că nu. Tre' să
