Iar ai mei îi răspundeau: "Nu, amice. Poţi să stai acolo, sfredelindu-mă cu diamantele alea de nou-născut, până când o să se deschidă patinoare-n Iad, şi tot n-o să obţii nimic de la mine dacă
nu-ţi caşti gura să mă-ntrebi."
Am rămas aşa aproape un minut, duelându-ne din ochi, ca să zic aşa, iar spre final am simţit cum încep să cedez şi că vreau să-l întreb orice, chiar şi numa': "Mama ta nu te-a-nvăţat că e nepoliticos să te holbezi aşa la oameni?" Şi apoi a vorbit Garrett, mai bine-zis sto-macu' lui.
A scos un sunet lung: grrrrrrrrr.
McAuliffe l-a privit ca dracu' de dispreţuitor, iar Garrett a luat un briceag şi a început să-şi cureţe unghiile. McAuliffe şi-a scos un carneţel din buzunaru' hainei lui din lână (lână, în iulie!), s-a uitat puţin în el, apoi l-a pus la loc.
― A încercat să iasă, a spus el într-un târziu, la fel de plat ca şi cum ar fi declarat că are o întâlnire la prânz.
Parcă mi-ar fi tras cu o măciucă una în şale, unde mă lovise Joe cu lemnu' ăla de foc, da' m-am ţinut bine.
― Zău?
― Da. Pereţii puţului sunt zidiţi din bolovani (numa' că a zis bălăvanî), iar noi am găsit amprente însângerate pe câţiva. Se pare că s-a ridicat în picioare şi apoi a început să se caţere încet, centimetru cu centimetru. Probabil a fost o muncă de Hercule, ca să nu mai discutăm despre durerea chinuitoare, imposibil de imaginat.
― Regret că a suferit atât. Săracu' Joe...
Vocea îmi era la fel de calmă ca de obicei ― sau cel puţin aşa credeam ―, da' simţeam cum transpir la sub braţ şi îmi amintesc cât de tare mă speria gându' că ar fi putut să mi se scurgă
sudoarea pe sprâncene sau pe tâmple, unde ar fi fost remarcată.
― Într-adevăr, a spus McAuliffe cu ochii sclipind. Săracu'... bătrânu'... Joe. Cre' că ar fi fost în stare să iasă afară. Oricum, pesemne că ar fi murit dup-aia, da' cre' că ar fi ieşit şi singur afară. În orice caz, ceva l-a împiedicat.
― Ce anume? am întrebat io.
― A suferit o fractură de craniu, mi-a răspuns McAuliffe. Ochii îi străluceau ca întotdeauna, da' glasu' îi devenise blând ca al unei pisici care toarce. Am găsit un pietroi între picioarele lui.
Acoperit de sângele soţului dumneavoastră, doamnă St. George. Şi în el am descoperit mici fragmente de porţelan. Ştiţi ce concluzie am tras din asta?
Unu... doi... trei...
― Se pare că pietroiu' i-a zburat şi dinţii falşi, nu numa' creierii. Păcat, erau febleţea lui şi nu-mi dau seama cum o să-l aranjeze Lucien Mercier fără ei, ca să poată fi privit.
În timp ce vorbeam, McAuliffe şi i-a arătat p-ai lui. Nema placă şi cre' că ar fi vrut să pară un zâmbet, da' n-a reuşit. Nici măcar un pic.
― Da, a spus, dezgolindu-şi până la gingie două rânduri de dinţi lustruiţi. Da, asta-i şi concluzia mea, bucăţelele de porţelan provin din placa de jos. Şi acum, doamnă St. George, aveţi vreo idee cum l-a putut pocni piatra exact când se afla pe punctu' de-a părăsi puţu'?
Unu... doi... trei...
― Nu. Da' dumneavoastră?
― Da. Bănuiesc că cineva a desprins-o din pământ şi a aruncat-o intenţionat şi cu răutate peste faţa lui rănită şi rugătoare.
Nimeni n-a mai spus nimic. O, Doamne, io aş fi vrut; aş fi vrut să sar în picioare şi să zic: "N-am fost io. Poate altcineva, da' nu io." Însă n-am fost capabilă, fiin'că mă aflam în mijlocu'
murărişului şi, de data asta, crescuseră puţuri peste tot.
În loc să vorbesc, am rămas acolo uitându-mă la el, simţind cum începeam iar să transpir şi cum mâinile îşi doreau să se strângă una pe alta. Da' atunci unghiile ar fi căpătat o culoare albă... şi le-ar fi observat. McAuliffe era făcut să remarce aşa ceva; n-ar fi fost decât un alt amănunt în raza de lumină a farului lui. Am încercat să mă gândesc la Vera şi la felu' în care l-ar fi privit ea ― ca şi cum ar fi fost o urmă de căcat de câine pe pantofii ei ―, da' cu ochii ăia sfre-delitori aţintiţi asupra mea, nici asta nu m-a ajutat. Înainte, parcă s-ar fi găsit şi ea împreună cu mine în acea cameră, însă acu' dispăruse. Nu mai eram decât io şi micu' doctor scoţian, mândru de propria-i persoană ca detectivii amatori din romane (şi a cărui mărturie trimisese deja vreo doişpe oameni la puşcărie, după cum am aflat mai târziu) şi simţeam cum se apropie din ce în ce mai mult momentu' în care aveam să-mi deschid gura să grăiesc. Iar cea mai nasoală chestie, Andy, era că n-aveam nici cea mai vagă idee ce-o să spun. Auzeam ticăitul ceasului de pe birou'
lu' Garrett. Scotea un sunet puternic şi amăgitor.
Şi chiar aş fi vorbit, când persoana de a cărei prezenţă uitasem, Garrett Thibodeau, a făcut-o în locu' meu. Cu o voce neliniştită, grăbită, şi mi-am dat seama că nici el nu mai suporta tăcerea, gândindu-se c-o să se prelungească probabil până când cineva ar fi trebuit să ţipe ca să
descătuşeze tensiunea.
― Hai, John, credeam că ne-am înţeles că, dacă Joe ar fi apucat piatra aia, ar fi putut cădea singură şi...
― Taci din gură! a urlat McAuliffe, cu un glas strident şi frustrat.
M-am relaxat. Se terminase. O ştiam şi cred că scoţianu' o ştia şi el. A fost ca şi cum noi doi stătusem într-o cameră complet întunecată, iar el mă gâdilase pe faţă cu ceva ce semăna cu o lamă de bărbierit... Şi apoi neîndemânaticul poliţist Garrett s-a împiedicat şi a căzut lovindu-se de fereastră, iar jaluzelele s-au ridicat cu zgomot şi am văzut că de fapt nu mă atinsese decât cu o pană.
Garrett a murmurat ceva că nimic nu-i dădea dreptu' lu' McAuliffe să-i vorbească pe un asemenea ton, da' doctoru' nu i-a acordat nici cea mai mică atenţie. S-a întors spre mine şi mi-a zis:
― Ei, doamnă St. George? răstindu-se de parcă m-ar fi înghesuit într-un colţ, numa' că deja cunoşteam amândoi prea bine situaţia în care ne găseam.
― V-am spus tot ce ştiam. S-a îmbătat în timp ce aşteptam eclipsa. I-am preparat un sandviş, crezând că o să-l mai trezească puţin, da' de pomană. A început să urle, apoi m-a strâns de gât şi m-a lovit niţel, aşa că am plecat la Păşunea Rusească. Când m-am întors, dispăruse. M-am gândit că s-a cărat cu vreunu' dintre prietenii lui, da' zăcea pe fundu' puţului. Presupun că a vrut să scurteze drumu' până la şosea. Poate că mă căuta să-şi ceară scuze. Pesemne că n-am s-o aflu niciodată... şi poate că nu contează. I-am aruncat o privire posomorâtă. Ar trebui să
încercaţi şi dumneavoastră medicamentu' ăla, doctore McAuliffe.
― Lăsaţi sfaturile, doamnă, a spus el, iar petele de pe obraji îi ardeau, mai roşii ca oricând.
Sunteţi încântată că a murit? Spuneţi-mi!
― Sfinte Sisoe, ce dracu' are asta de-a face cu toată afacerea? am întrebat. Isuse, ce s-a-ntâmplat cu dumneavoastră?
N-a răspuns, doar şi-a cules pipa cu o mână tremurândă şi şi-a aprins-o. Nu m-a mai întrebat nimic; ultima întrebare mi-a fost pusă de Garrett Thibodeau. Pentru McAuliffe, oricum nu mai conta. Însă pentru Garrett da, şi chiar mult mai mult pentru mine, pen' că lucrurile nu se sfârşeau o dată cu plecarea mea de la Primărie din ziua aia; întrucâtva nu era decât începutul lor. Întrebarea din final şi mai ales felu' în care am răspuns au însemnat foarte mult, fiin'că, de obicei, cuvintele destinate să rămână în sala de judecată se răspândesc prin şoapte pe deasupra gardurilor din spatele casei în timp ce femeile îşi agaţă rufele la uscat, sau pe punţile bărcilor de pescuit când bărbaţii îşi mănâncă prânzu' cu fundu' la cabina căpitanului. Asemenea cuvinte s-ar putea să nu te trimită la puşcărie, ci să te spânzure definitiv în ochii oamenilor din oraş.
