― Pentru numele lui Dumnezeu, a mugit Garrett, de ce i-ai cumpărat o sticlă de alcool? Ce s-a-ntâmplat cu tine, Dolores?
― Am crezut c-o să mă lase în pace dacă are ceva de băut. M-am gândit c-o să putem sta să
privim eclipsa în linişte şi c-o să mă lase în pace.
N-am plâns cu adevărat, da' am simţit ca mi se rostogoleşte o lacrimă pe obraz. Uneori am impresia că ăsta e motivu' pentru care am continuat să trăiesc în Little Tall în următorii treizăci de ani, acea unică lacrimă. Dacă n-ar fi existat ea, aş fi ajuns să-mi pierd minţile din cauza bârfelor şi a zvonurilor şi aş fi fost arătată mereu cu degetu' ― da, ar fi fost în stare. Sunt dură, da' nu ştiu pe cineva care să poată rezista treizăci de ani în mijlocu' bârfelor şi al scrisorilor ano-nime de genu' "Ai scăpat, criminalo!" Chiar am primit vreo câteva şi bănuiesc cam cine mi le-a scris (nu mai sunt p-aici în zilele astea), da' s-au oprit pe vremea când a început anu' şcolar. Aşa că vă dau voie să spuneţi că sunt datoare pentru restu' vieţii, inclusiv pentru partea ce se petrece aici, acelei lacrime singuratice... şi lu' Garrett, fiin'că mi-a pus o vorbă bună că n-am fost până la sfârşit atât de rece, încât să nu vărs o lacrimă pentru Joe. N-a fost nimic calculat în ea, să nu vă
imaginaţi aşa ceva. M-am gândit la cât de rău îmi părea că Joe a suferit atât de tare, după cum îmi spusese jumatea aia de buletin scoţian. În ciuda purtărilor lui şi a faptului că l-am urât încă
de când am aflat ce încerca să-i facă Selenei, n-am intenţionat niciodată să-i provoc vreo suferinţă. Am crezut c-o să moară după prima cădere, Andy, jur în faţa lu' Dumnezeu că am crezut c-o să-l dea gata.
Săracu' Garrett Thibodeau s-a înroşit ca un semafor. A bâjbâit pe birou după o cutie de batiste Kleenex şi mi-a întins una fără să se uite ― cre' că şi-a imaginat că după lacrima aia o să
mă transform într-o fântână ― şi şi-a cerut scuze pen' că m-a supus unui "interogatoriu atât de stresant". Pun pariu că astea erau cele mai mari cuvinte pe care le ştia.
McAuliffe a reacţionat pufnind: Hmmm! A spus ceva despre cum o să asiste el la anchetă ca să-mi audă depoziţia, apoi a plecat, de fapt a păşit ţanţoş spre uşă şi a trântit-o în urma lui, îndeajuns de tare încât să clatine geamurile. Garrett i-a acordat un răgaz să elibereze drumu', iar dup-aia m-a condus până la uşă, ţinându-mă de braţ, da' încă fără să mă privească (de fapt, devenise de-a dreptu' comic) şi bolborosind întruna. Nu-s sigură ce bolborosea, da' cre' că, orice ar fi fost, era modul lu' Garrett de a-şi cere scuze. Omu' ăla avea o inimă bună şi nu putea suporta să vadă pe cineva nefericit, vă zic asta despre el... Şi încă ceva despre Little Tall: în ce alt loc mai există o persoană care nu numa' să fie poliţist vreme de aproape douăzăci de ani, da' să
se şi dea o masă festivă în cinstea lui când s-a retras? Po' să vă spun ce gândesc io: un oraş în care un bărbat cu o inimă atât de bună e în stare să reuşească în viaţă ca om al legii nu-i un loc prea rău unde să-ţi duci traiu'. Absolut deloc. Chiar şi aşa, niciodată n-am mai fost atât de încântată să aud o uşă trântindu-se în spatele meu ca atunci când a închis-o Garrett.
Asta fusese partea grea, ancheta de-a doua zi fiind floare la ureche. McAuliffe mi-a pus cam aceleaşi întrebări, la fel de dificile, da' nu mai avea nici o putere asupra mea, şi amândoi o ştiam.
Unica mea lacrimă fusese perfectă, da' întrebările lu' McAuliffe, plus faptu' că toată lumea îl vedea cum se răţoieşte la mine ca o pisică în călduri, au avut foarte mult de-a face cu bârfele care au înconjurat insula de-atunci încoace. Ei bine, oricum ar fi ieşit vorbe, indiferent de asta, nu-i aşa?
Verdictu' a fost "moarte accidentală". Lu' McAuliffe nu i-a plăcut, iar la sfârşit a citit rezultatele cu o voce joasă, fără ca măcar o dată să ridice ochii, da' ceea ce-a spus a sunat destul de oficial: Joe a căzut în puţ fiind beat, o vreme a strigat probabil după ajutor şi apoi a încercat să se caţăre singur. A ajuns aproape până sus, şi atunci s-a sprijinit de-o piatră nesigură. A desprins-o din perete, iar bolovanu' l-a lovit în cap îndeajuns de tare, încât să-i fractureze craniu'
(fără a mai menţiona placa dentară) şi l-a aruncat din nou în fundu' puţului, unde de altfel a şi murit.
Poate cel mai important lucru ― şi n-am înţeles asta decât mult mai târziu ― a fost că n-au găsit nici un motiv pentru care să mă spânzure. Sigur că oamenii din oraş (inclusiv doctoru'
McAuliffe, n-am nici un dubiu) s-au gândit că, dacă într-adevăr io îl omorâsem, o făcusem fiin'că
nu mai voiam să mă bată, da' asta nu cântărea suficient de mult. Numa' Selena şi domnu' Pease ştiau ce alte motive existau în realitate, da' nimănui, nici măcar deşteptului de McAuliffe, nu i-a dat prin cap să-l interogheze pe domnu' Pease. Şi nici el n-a venit din proprie iniţiativă. Dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva, s-ar fi aflat despre discuţia noastră din cârciumă şi ar fi avut necazuri la bancă. În fond, îl împinsesem să încalce regulamentu'.
Iar Selena... Păi io îmi închipui că Selena m-a judecat în propriu' ei tribunal. De-atunci încoace îi văd ochii aţintiţi asupra mea, întunecaţi şi ameninţători, şi-mi răsună în minte întrebarea: "I-ai făcut ceva? Zi-mi, mamă! E vina mea? Eu sunt aia care trebuie să plătească?"
Şi cre' că a plătit, asta-i chestia cea mai nasoală. Micuţa fată de pe insulă, care n-a pus picioru' în afara statului Maine până la optişpe ani, când s-a dus la Boston să participe la o
tabără de înot, a ajuns o femeie inteligentă, cu o carieră spectaculoasă în New York City ― acu'
doi ani a apărut un articol despre ea în ziaru' New York Times, ştiaţi? Publică în toate revistele alea şi totuşi îşi mai găseşte timp să-mi scrie şi mie o dată pe săptămână... Da' mie mi se pare că
o face din obligaţie, la fel ca şi cele două telefoane pe lună. Şi mai cred că telefoanele şi bileţelele vioaie sunt preţu' pe care-l plăteşte inimii ei ca să uite de faptu' că nu mai vine niciodată p-aici.
Da, am impresia că a plătit destul; că persoana cea mai nevinovată dintre toţi a plătit cel mai mult, şi încă o mai face.
Are patruşpatru de ani, nu s-a măritat niciodată, e prea slabă (am văzut în fotografiile pe care mi le trimite din când în când) şi pesemne bea ― am observat în vocea ei de vreo două ori când m-a sunat. Am io o idee că din cauza asta nu mai vine acasă; nu vrea să aflu că bea la fel ca taică-său. Sau poate că se teme de ce-ar putea spune după vreo câteva pahare, în timp ce io aş
rămâne trează. Ce m-ar putea întreba.
Da' nu contează; de-acuma s-au calmat apele. Am trecut peste toate, asta-i important. Dacă
ar fi existat vreo asigurare sau dacă domnu' Pease nu şi-ar fi ţinut gura, nu cred că aş fi reuşit. Şi din cele două, asigurarea ar fi fost cea mai rea. Ultimu' lucru de pe lume pe care mi l-aş fi dorit ar fi fost un detectiv de asigurări dăştept să se învârtă în juru' meu împreună cu dăşteptu' ălălalt de doctor scoţian, care şi-aşa era furios ca dracu' la gându' că fusese învins de-o muiere localnică
ignorantă. Nu, dacă s-ar fi unit amândoi, probabil că m-ar fi prins.
Ce s-a mai întâmplat? Păi, îmi imaginez că ceea ce se-ntâmplă întotdeauna în asemenea situaţii, când s-a înfăptuit o crimă, iar cri-minalu' scapă. Viaţa a mers înainte, asta-i tot. Nimeni n-a apărut în ultimu' moment cu vreo informaţie, ca în filme, n-am mai încercat să omor pe altcineva, iar Dumnezeu nu m-a pedepsit trăsnindu-mă. Probabil a simţit că, dacă m-ar lovi cu un fulger doar ca să-l răzbune pe Joe, ar fi doar o risipă de electricitate.
Viaţa a mers înainte. M-am întors la Pinewood şi la Vera. Selena şi-a reluat relaţiile cu prietenii când a început şcoala şi uneori o auzeam râzând la telefon. După ce povestea s-a mai învechit, micului Pete i-a fost greu... La fel şi lu' Joe Junior. De fapt, Joey a suportat mai greu decât m-am aşteptat. A slăbit puţin şi avea coşmaruri, da' până în vara următoare şi-a revenit.
Singura schimbare care s-a petrecut până la sfârşitu' lu' 1963 a fost că l-am chemat pe Seth Reed să astupe gura vechiului puţ cu ciment
Şase luni după moartea lu' Joe, moştenirea a fost autentificată de către Curtea districtuală.
Nici măcar nu m-am prezentat. Cam cu o săptămână mai târziu, am primit o scrisoare care m-a anunţat că toate proprietăţile lui deveniseră ale mele; puteam să le vând, să le dau sau să mă
spăl cu ele pe cap. Când am terminat cu trecutu' lor în revistă, mi-am dat seama că ultima alegere ar fi fost cea mai indicată. Am descoperit un lucru surprinzător atunci: când îţi moare brusc soţu', îţi poate folosi enorm dacă toţi foştii săi prieteni sunt idioţi, aşa cum erau ai lu' Joe.
I-am vândut cu douăşcinci de dolari lu' Norris Pinette un radio pe unde scurte, pe care Joe îl tot cârpise de zece ani încoace, şi lu' Tommy Anderson cele trei camioane rablagite, care zăceau în curtea din spate. Prostu' fusese mai mult decât încântat să le obţină, iar io mi-am cumpărat cu banii de la el un Chevy model 1959, cu toba de eşapament cam răguşită, da' care altfel funcţiona binişor. În plus, mi-au dat carnetu' lui de economii şi am redeschis conturile copiilor.
A, şi încă ceva: în ianuarie 1964 mi-am reluat numele de domnişoară. N-am făcut prea mare tam-tam pe tema asta, da' a naibii să fiu dacă aveam chef să-l târâi după mine pe St. George tot restu' vieţii, ca un câine cu o tinichea legată de coadă. Pesemne veţi spune că am tăiat sfoara de care se ţinea tinicheaua... Da' n-am scăpat de ea aşa uşor cum am scăpat de numele lui.
Şi nici nu mă aşteptam; am şaişase de ani şi de cel puţin cincizăci ştiu că cele mai obişnuite preocupări ale unei fiinţe umane sunt să ia decizii şi dup-aia să plătească pentru ele. Unele alegeri sunt destul de nasoale, da' asta nu înseamnă că te poţi eschiva, mai ales dacă-i mai ai şi pe alţii care depind de tine şi tre' s-o scoţi la capăt în locu' lor. Într-o asemenea situaţie, faci cea mai bună alegere şi apoi plăteşti pentru ea. În cazu' meu, preţu' a fost format dintr-o mulţime de nopţi în care m-am trezit leoarcă de transpiraţie sau, şi mai rău, în care n-am dormit deloc; plus sunetu' pe care l-a scos piatra când l-a lovit în faţă, zdrobindu-i ţeasta şi placa dentară, ca o farfurie de porţelan care se sparge de un cămin din cărămidă. L-am auzit timp de treizăci de ani.
Uneori mă scoală din somn, alteori mă ţine trează sau mă surprinde în plină zi. În timp ce mătur veranda sau lustruiesc argintăria la Vera acasă, în timp ce-mi mănânc prânzu' cu televizoru'
deschis, urmărind un spectacol de operă, îl aud. Sunetu' ăla. Sau bufnitura din momentu' în care a atins fundu' puţului. Sau vocea lui împrăştiindu-se în aer: Doo-lorrrr-eeees!...
Presupun că zgomotele astea nu sunt prea diferite de ceea ce vedea uneori Vera când ţipa din cauza sârmelor de prin colţuri sau a iepuraşilor din praf de sub pat. Câteodată, în special după ce începuse într-adevăr să decadă, când mă strecuram lângă ea în pat, o îmbrăţişam, mă
