― A mai rămas o singură hotărâre ce merită s-o iau: dacă să mor unde vreau io sau la spital.
Numa' că la spital ar dura prea mult. Mi-a sunat ceasu', Dolores. Am obosit să-i mai văd faţa lu'
bărbatu-meu prin colţuri în timp ce mă simt slăbită şi aiurită de cap. Am obosit să-i mai văd pe ăia sub lumina lunii ridicând cu macaraua maşina Corvette şi apa ţâşnind pe geamu' deschis de pe partea copilotului...
― Vera, nu ştiu despre ce vorbeşti.
Şi-a ridicat mâna şi a agitat-o în aer câteva clipe, nerăbdătoare ca pe timpuri; apoi a trântit-o la loc pe trepte, lângă ea.
― Am obosit să mă mai piş pe mine şi să uit cine a venit să mă vadă la juma' de oră după ce-a plecat. Vreau să termin. O să m-ajuţi?
Am îngenuncheat lângă ea şi am dus mâna care-i căzuse pe trepte la pieptu' meu. M-am gândit la sunetu' pe care l-a scos bolovanu' când a lovit faţa lu' Joe, aşa, ca o farfurie ce se sfărâmă de-un cămin din cărămidă. M-am întrebat dacă mai puteam să-l aud încă o dată fără să-mi pierd minţile. Şi ştiam că o să fie acelaşi sunet, fiin'că ea semănase cu el când mă strigase, ea scosese acelaşi sunet când căzuse pe scări şi aterizase dup-aia, rupându-se în bucăţi la fel cum se temuse întotdeauna că vreo fată în casă o să spargă porţelanurile ei fine pe care le ţinea în salon, iar combinezonu' meu zăcea acolo sus într-o grămăjoară de nailon alb, cu ambele bretele plesnite, până şi asta era la fel. Dacă o loveam, ar fi sunat tot ca atunci când îl pocnisem pe el şi o ştiam. Îhî. O ştiam la fel de bine cum ştiam că East Lane se termină când încep treptele alea dărăpănate din josu' lu' East Head.
O ţineam de mână şi mă gândeam cum e viaţa asta ― cum bărbaţii răi au uneori accidente şi
femeile bune devin uneori ticăloase. Am observat felu' îngrozitor în care îşi rostogolea neajutorată
ochii ca să se poată uita la mine şi cum i se scurgea sângele din rana de la cap în ridurile adânci de pe obraz, aşa cum ploile de vară intră în brazdele de arătură.
― Dacă asta e ceea ce-ţi doreşti, am să te ajut, am zis.
Atunci a început să plângă. A fost singura dată când am văzut-o aşa, fără să fie cu mintea înceţoşată şi neroadă.
― Da, a spus. Da, asta e ceea ce-mi doresc. Dumnezeu să te binecuvânteze, Dolores.
― Să nu te mişti.
Am ridicat mâna ei plină de riduri până la buze şi am sărutat-o.
― Grăbeşte-te, Dolores. Dacă vrei într-adevăr să mă ajuţi, te rog grăbeşte-te.
"Înainte să ne pierdem amândouă curaju' ", păreau să-mi spună ochii ei.
I-am mai sărutat mâna o dată, apoi i-am aşezat-o pe stomac şi m-am ridicat. Puterea îmi revenise în picioare. Am coborât treptele şi m-am dus la bucătărie. Scosesem cele necesare pentru copt înainte de-a ieşi să atârn rufele pe sârmă; îmi trecuse prin cap că era o zi bună de făcut pâine. Avea un sucitor mare şi greu, din marmură gri, cu vinişoare negre. Zăcea pe masă, lângă cutia din plastic galben cu făină. L-am luat, încă simţindu-mă parcă într-un vis sau având febră mare, şi am traversat salonu' ca să ajung în holu' principal. În timp ce treceam prin camera aia, cu toate lucrurile alea vechi şi drăguţe în ea, mă gândeam de câte ori îi jucasem festa cu aspiratoru' şi cum se răzbunase pe mine o vreme. Pân' la urmă întotdeauna se scula, sprijinindu-se pe propriu' ei spate... nu d-aia mă aflu io aici?
Am ieşit din salon şi am intrat în hol, apoi am urcat scările până la ea, ţinând sucitoru' de unu' dintre mânerele de lemn. Când am ajuns unde zăcea, cu capu' în jos şi picioarele răsucite băgate sub corp, n-am avut chef s-o mai lungesc fiin'că ştiam că n-o să mai fiu în stare de nimic.
Nu trebuia să mai aibă loc nici o discuţie. Voiam să mă las într-un genunchi şi s-o lovesc în cap cât mai tare şi mai repede. Poate că avea să arate ca şi cum i s-ar fi întâmplat când a căzut, poate că nu, da' oricum ar fi fost, tot aveam de gând s-o fac.
Când am îngenuncheat lângă ea, am văzut că nu mai era nevoie; O rezolvase de una singură, ca de altfel majoritatea problemelor care i se iviseră în cursu'
vieţii. În vreme ce io mă dusesem la bucătărie să iau sucitoru' sau pe când traversam salonu', ea îşi închisese pleoapele şi trecuse pe lumea ailaltă.
M-am aşezat alături, am pus sucitoru' pe trepte, i-am ridicat o mână şi i-am ţinut-o în poală.
Există situaţii în viaţă când timpul piere şi nu mai poţi număra minutele care se scurg. Tot ceea ce ştiu e că am stat acolo cu ea niţică vreme. Habar n-am dacă am mai spus sau nu ceva. Cre' că
da, cre' că i-am mulţumit fiin'că m-a salvat, fiin'că m-a scăpat pe mine, fiindcă nu m-a lăsat să
mai trec încă o dată prin asta, da' e posibil să fi fost doar în mintea mea. Îmi amintesc că i-am dus mâna la obraz, apoi i-am întors-o şi i-am sărutat palma, îmi amintesc că m-am uitat la ea şi m-am gândit la cât de roz şi de curată e. Liniile îi dispăruseră aproape de tot şi semăna cu o mână de bebeluş. Ştiam că ar trebui să mă ridic şi să sun pe cineva, să-i spun ce se-ntâmplase, da' eram obosită, atât de obosită. Mi se părea mai uşor să stau acolo şi s-o ţin de mână.
Apoi am auzit soneria de la intrare. Pesemne că dacă n-ar fi fost aşa, aş mai fi zăcut acolo o bună bucată de vreme. Da' ştiţi cum e cu soneriile ― ai senzaţia că tre' să răspunzi, indiferent de situaţie. M-am ridicat şi am coborât treptele una câte una, ca o femeie cu zece ani mai bătrână
(adevărate că mă simţeam cu zece ani mai bătrână), spijinindu-mă tot timpu' de balustradă. Mi-amintesc că lumea încă mi se mai părea făcută din sticlă şi că era musai să fiu foarte atentă să
nu alunec şi să mă tai, după ce m-am desprins de balustradă şi am pornit-o spre uşă prin holu'
de la intrare.
Venise Sammy Marchant, cu şapca de poştaş dată pe spate, arătând la fel de ridicol ca de obicei ― el probabil îşi închipuie că modu' ăsta de a-şi purta şapca îl face să semene cu o stea rock. Într-o mână ţinea scrisorile obişnuite, iar în ailaltă unu' dintre plicurile alea burduşite, o recomandată care-i sosea o dată pe săptămână din New York şi care conţinea informaţii despre tranzacţiile ei financiare. Un tip pe nume Greenbush avea grijă de banii ei, v-am mai spus asta?
Da? Bine, mersi. Am trăncănit atât de mult, că nici nu mai ştiu ce v-am zis şi ce nu.
Uneori trebuia ca hârtiile din scrisoarea asta recomandată să fie semnate, şi de cele mai multe ori Vera putea s-o facă, dacă o ajutam să-şi ţină mâna ca să nu-i tremure, da' de câteva ori, când avea mintea total înceţoşată, le semnasem chiar io cu numele ei. N-a fost nimic rău în asta şi nici n-au existat probleme mai târziu cu cele de care mă ocupasem io. Oricum, în ultimii trei sau patru ani, semnătura ei nu era decât o mâzgălitură. Aşa că mai e încă ceva cu care mă
puteţi prinde, dacă într-adevăr vreţi: falsificare.
Sammy mi-a întins plicu' recomandat îndată ce-am deschis uşa, vrând să semnez şi de primire, aşa cum se-ntâmplă întotdeauna cu scrisorile recomandate, da' după ce s-a uitat mai bine la mine, şi-a holbat ochii şi a făcut un pas înapoi pe verandă. A fost mai mult o smucitură
decât un pas; având în vedere faptu' că vorbim despre Sammy Marchant, mi se pare cel mai potrivit cuvânt
― Dolores! mi-a zis el. Te simţi bine? Eşti plină de sânge!
― Nu-i al meu, i-am răspuns cu o voce la fel de calmă ca şi cum m-ar fi întrebat ce urmăream la televizor. E al Verei. A căzut pe scări. E moartă.
― Sfinte Isuse, a spus şi a zbughit-o pe lângă mine în casă, cu geanta bălăngănindu-i-se la nivelu' şoldurilor.
Nici o clipă nu mi-a trecut prin cap să-l opresc şi vă întreb pe voi: ce credeţi că aş fi rezolvat cu asta?
