Şi-a dres vocea, apoi a reluat:
― Am primit o scrisoare de la doamna Donovan acu' cinci ani, care m-a împuternicit în mod special să vă informez asupra averii sale în cel mult douăşpatru de ore de la deces. Şi-a mai dres o dată vocea şi a continuat: Deşi am vorbit frecvent cu dânsa la telefon de-atunci încoace, aceasta a fost ultima scrisoare pe care am primit-o.
Avea un glas uscat şi agitat. Stilu' de voce care, indiferent ce ţi-ar spune, nu se poate să n-o asculţi.
― Despre ce vorbeşti, omule? Atâta gargară şi cuvinte goale! Zi-mi o dată!
― Am plăcerea să vă informez că, în afară de o mică parte care va fi donată Căminului pentru Copiii Străzii din Noua Anglie, sunteţi singurul beneficiar al testamentului doamnei Donovan.
Limba mi s-a lipit de ceru' gurii şi n-am fost în stare să mă gândesc decât la cum s-a prins ea, după un timp, de şmenu' cu aspiratoru'.
― Veţi primi o telegramă de confirmare în cursul zilei de astăzi, dar sunt foarte încântat că
am putut discuta cu dumneavoastră despre acest subiect înainte de sosirea ei, căci doamna Donovan a insistat foarte mult asupra acestei chestiuni.
― Îhî, am zis, putea fi într-adevăr foarte insistentă.
― Sunt sigur că moartea doamnei Donovan v-a întristat adânc, ca pe noi toţi, de altfel, dar am vrut să ştiţi că veţi fi foarte bogată de-acum încolo, iar dacă vă pot îndruma în vreun fel având în vedere aceste circumstanţe, aş fi fericit să o fac, aşa cum m-am ocupat şi de afacerile doamnei Donovan. Bineînţeles că testamentul va trebui să fie autentificat, dar nu cred să existe vreo problemă sau vreo amânare. De fapt...
― Stai un pic, amice, l-am întrerupt io cu un soi de orăcăit. Parcă aş fi fost o broască într-un
iaz secat. Despre câţi bani vorbeşti acolo?
Normal că ştiam că avea destui; faptu' că în ultimii ani n-a purtat decât pijamale flauşate şi a ţinut un regim dietetic cu supe Campbell şi mâncare Gerber pentru bebeluşi nu schimba absolut nimic. Îi vedeam casa, maşinile, iar uneori mă uitam mai mult decât numa' la semnătură
pe hârtiile alea care soseau în plicuri recomandate. Unele erau forme de transfer ale stocurilor de acţiuni şi ştiam şi io că atunci când vinzi două mii de acţiuni ale firmei Upjohn şi cumperi patru mii de-ale firmei Mississippi Valley Light and Power nu te afli chiar pe drumu' înspre azilu'
săracilor.
Da' nu întrebam asta fiin'că voiam să cer cărţi de credit ca să comand diverse lucruri din catalogu' Sears, să nu credeţi aşa ceva. Aveam cu totu' alt motiv. Îmi dădeam seama că număru'
ălora care s-ar fi gândit că io am omorât-o probabil că avea să crească o dată cu fiecare dolar în plus pe care mi-l lăsase, şi voiam să aflu cât de tare o să mă lovească asta. Credeam că sunt vreo şaizăci sau şaptezăci de mii... cu toate că el îmi declarase că o parte or să se ducă la un orfelinat, aşa că mie îmi reveneau şi mai puţini.
Şi am mai simţit ceva ― asemeni înţepăturii unei albine care ţi se aşează pe ceafă într-o zi de iunie. Ceva ce nu era în regulă cu ultima propoziţie a lui. Însă nu puteam să-i dau de capăt, la fel cum se-ntâmplase atunci când secretara îi pronunţase prima dată numele.
A spus ceva ce n-am înţeles prea bine. Mi-a sunat în genu' "buru-buru-în-jur-de-treizăci de-milioane-de-dolari".
― Ce-aţi spus, domnule?
― Că după autentificare, taxe de legalizare şi încă vreo câteva impozite, vor mai rămâne în jur de treizeci de milioane de dolari.
Mi-am simţit mâna de pe telefon ca atunci când te scoli din somn şi-ţi dai seama că ai dormit pe ea cea mai mare parte a nopţii... ţeapănă în mijloc şi cu furnicături pe margini. Aveam furnicături şi la picioare, şi dintr-o dată lumea mi s-a părut iar construită toată din sticlă.
― Îmi pare rău, am zis.
Îmi auzeam foarte distinct şi limpede cuvintele, da' nu mă simţeam în nici un fel legată de cele ce-mi ieşiseră pe gură. Mi se părea doar un clănţănit, cum fac jaluzelele când suflă un vânt puternic.
― Nu-i prea bună legătura. Cre' că aţi spus ceva ce conţinea şi cuvântu' milion.
Apoi am râs, numa' ca să-i arăt cât de prostesc îmi suna şi mie, da' o parte din mine n-a considerat că e atât de prostesc, fiin'că a fost cel mai fals râs pe care l-am scos vreodată: un fel de Hi-ha, hi-ha, hi-ha.
― Chiar am spus milion. De fapt, am spus treizeci de milioane.
Şi ştiţi ceva, cre' că ar fi chicotit dacă n-ar fi fost cadavrul Verei. Donovan la mijloc. Am impresia că era emoţionat, că, deşi avea vocea aia uscată şi limpede, era ca dracu' de emoţionat.
Presupun că se simţea ca John Bearsford Tipton, tipu' ăla bogat care arunca milioane pe geam cât ai clipi din ochi, în emisiunile alea de la televizor. Sigur că voia să se ocupe de afacerile mele, şi asta juca un rol important; am sentimentu' că pentru oameni ca el, banii sunt ca trenuleţele electrice, aşa că n-avea nici un chef să piardă măreţu' set al Verei, da' cre' că cel mai tare îl distra să-mi audă mie cuvintele sforăitoare.
― Nu-nţeleg, am zis, însă atât de încet, încât cu greu m-am putut auzi.
― Cred că îmi dau seama ce simţiţi acum. E o sumă foarte mare şi normal că vă va trebui un timp să vă obişnuiţi cu gându'.
― Cât de mare e de fapt? l-am întrebat, şi de data asta chiar a chicotit.
Andy, dacă s-ar fi aflat lângă mine, probabil că i-aş fi tras un şut în cur.
Mi-a mai zis o dată treizăci de milioane de dolari şi m-am gândit că, dacă-mi mai amorţea puţin mâna, scăpam telefonu' pe jos. Am început să intru în panică. Ca şi cum cineva s-ar fi găsit în interioru' capului meu şi s-ar fi apucat să desfăşoare un cablu de oţel.
M-am gândit: treizăci de milioane de dolari ― da' astea nu erau decât cuvinte. Iar când am încercat să pricep ce înseamnă, tot ce mi-am putut imagina a fost un desen ca alea din cărţile umoristice cu Scrooge McDuck pe care Joe Junior obişnuia să i le citească micului Pete pe când avea vreo patru-cinci ani. Am văzut o grotă imensă, plină de monede şi bancnote, numa' că în loc de Scrooge McDuck, care se bălăcea prin tot bănetu' ăla cu lăbuţele lui vărgate şi ochelarii co-coţaţi pe cioc, m-am închipuit pe mine, vâslind cu papucii de casă. Apoi imaginea a dispărut şi mi-am reamintit privirea lu' Sammy Marchant mutându-se dinspre făcăleţ înspre mine şi înapoi spre făcăleţ, şi de femeia care m-a sunat şi mi-a zis că încă mai existau creştini adevăraţi pe insulă, care n-aveau de gând să admită criminali printre ei. Am cugetat la ce-or să creadă ea şi cu prietenii ei când or să afle că Vera mi-a lăsat moştenire treizăci de milioane de dolari... Şi gândul ăsta mi-a intensificat panica.
― Nu-mi puteţi face asta! am spus io sălbatic. Mă auziţi? Nu mă puteţi obliga să-i iau!
Acu' a fost rându' lui să spună că n-a înţeles prea bine, că se pierduse legătura din cauza distanţei mari. Nici nu m-a mirat. Când unu' ca Greenbush aude pe cineva declarând că nu-şi doreşte un calup de treizăci de milioane de dolari bani-gheaţă, îşi închipuie că sigur s-a buşit aparatura. Îmi deschisesem gura să-i repet că trebuia să şi-i ia înapoi, că putea să-i verse până la ultimu' cent Căminului pentru Copiii Străzii din Noua Anglie, când am priceput, dintr-o dată, ce nu era în regulă cu toată povestea. Nu mi-a venit aşa, pur şi simplu; m-a izbit în cap de parcă ar fi fost o grămadă de cărămizi.
― Donald şi Helga! am zis.
Probabil i-am părut ca un concurent dintr-un joc de la televizor care găseşte răspunsu'
corect în ultima secundă.
