L-am urmat încetişor. Sticla dispăruse din jurul meu, da' mi se părea că am tălpile din plumb. Când am ajuns la capu' scării, Sammy se afla deja la jumatea ei, îngenuncheat lângă
Vera. Îşi pusese deoparte geanta, iar ea se rostogolise aproape până jos, împrăştiind în toate părţile scrisori, poliţe pentru Bangor Hydre şi cataloage L. L. Bean.
Am urcat la el, târându-mi câte un picior de pe-o treaptă pe alta. Niciodată nu mă mai simţisem atât de obosită. Nici măcar după ce îl omorâsem pe Joe nu m-am simţit atât de obosită
ca ieri-dimineaţă.
― E într-adevăr moartă, a constatat el, privind în jur.
― Îhî. Ţi-am spus că e.
― Credeam că nu poa' să meargă. Întotdeauna mi-ai spus că nu poa' să meargă, Dolores.
― Păi, probabil c-am greşit.
Mi-am închipuit cât de stupid era să-mi iasă pe gură aşa ceva, în timp ce ea zăcea acolo, da'
ce dracu se mai putea zice! M-am gândit că, din anumite puncte de vedere, fusese mai uşor să
vorbesc cu John McAuliffe decât cu săracu' Sammy Marchant cel prostănac, pen' că io chiar făcusem ceea ce bănuia McAuliffe. Când eşti nevinovat, necazu' e că te împiedici mai mult sau mai puţin de adevăr.
― Ce-i asta? m-a-ntrebat, arătând cu degetu' spre sucitor.
Îl lăsasem pe trepte când mă dusesem să deschid uşa.
― Da' tu ce crezi că e? O colivie?
― Pare a fi un sucitor.
― Eşti pe-aproape. Mi se părea că-mi aud vocea venind de departe, ca şi cum s-ar fi aflat în alt loc decât restu' corpului meu. Ai putea să-i surprinzi pe toţi şi să te dovedeşti bun de trimis la facultate, Sammy.
― Îhî, da' ce caută un sucitor pe trepte? a întrebat el şi dintr-o dată am remarcat felu' cum mă privea.
Sammy n-a sărit de douăşcinci de ani, da' taică-său făcuse parte din echipa care l-a găsit pe Joe şi brusc mi-am dat seama că Duke Marchant îi convinsese probabil pe Sammy şi pe restu'
ălora nu-prea-străluciţi-la-minte că Dolores Claiborne St. George îi venise de hac lu' bărba-su. V-aduceţi aminte când v-am spus că, dacă eşti nevinovat, te împiedici mai mult sau mai puţin de adevăr? Ei bine, în clipa în care l-am văzut pe Sammy cum se uita la mine, m-am decis pe loc că
de data asta mai puţin adevăr o să fie un pic mai sigur.
― Eram în bucătărie şi mă pregăteam să fac pâine când a căzut.
Şi încă un lucru care se-ntâmplă atunci când eşti nevinovat: minciunile pe care te hotărăşti să le spui îţi vin pe moment; tipii nevinovaţi nu-şi petrec ore întregi inventând poveşti ca aia cu mine ducându-mă pe Păşunea Rusească să urmăresc eclipsa şi nemai-întâlnindu-mi soţu' decât în camera mortuară a lu' Mercier. Iar când minciuna de care v-am zis mi-a ieşit pe gură, am ştiut că s-ar fi putut întoarce împotriva mea, da' dacă i-ai fi văzut privirea aia, Andy ― întunecată, suspicioasă şi, în acelaşi timp, speriată ―, ai fi făcut şi tu la fel.
S-a ridicat în picioare, a început să se răsucească în loc, apoi a rămas încremenit, uitându-se în sus. M-am uitat şi io. Am remarcat combinezonu' meu, strâns într-un ghemotoc.
― Am impresia că şi-a scos furou' înainte de-a cădea, a spus el, întorcându-şi iar privirea spre mine. Sau înainte de-a sări. Sau înainte de ce dracu' a făcut. Aşa e, Dolores?
― Nu, e al meu.
― Dacă frământai pâine în bucătărie, a zis el, vorbind extrem de rar, ca un copil nu prea deştept care încearcă să rezolve o problemă de matematică scrisă pe tablă, atunci ce caută
lenjeria ta intimă acolo sus?
N-am reuşit să găsesc nici un răspuns la asta. Sammy şi-a pus un picior pe treapta de jos, apoi încă unu', mişcându-se la fel de încet precum vorbise şi ţinându-se de balustradă, neluându-şi nici un moment ochii de la mine, iar io am înţeles dintr-o dată ce voia să facă: să
mărească distanţa dintre noi. Fiin'că îi era teamă că ar putea să-mi vină ideea să-l împing şi-pe el aşa cum îşi închipuia c-o îmbrâncisem pe Vera. Exact în clipa aia am priceput că, în cel mai scurt timp, o să stau aici, pe scaunu' ăsta, şi o să vă împui capu' cu povestea mea. Ochii lui ar fi
putut să vorbească la fel de bine şi tare: "Ai scăpat o dată, Dolores Claiborne şi, având în vedere ce soi de om mi-a zis tata că era Joe St. George, poate că a fost mai bine. Da' ce ţi-a făcut femeia asta în afară de faptu' că te-a hrănit şi ţi-a asigurat un acoperiş deasupra capului, plătindu-ţi şi salariu pe deasupra?" Da' ochii lui strigau mai ales că o femeie care a dat un brânci cuiva şi a scăpat s-ar putea să mai dea unu'; sau mai bine-zis, o să mai dea unu'. Iar dacă un brânci nu-i e suficient că să rezolve ce şi-a pus în minte, n-o să fie nevoie să se gândească prea mult cum să-şi termine treaba. Eventual cu un sucitor din marmură.
― Asta nu te priveşte pe tine, Sammy Marchant. Mai bine te-ai întoarce la socotelile tale.
Trebuie să chem o ambulanţă. Fii sigur că-ţi iei şi geanta înainte de-a pleca, fiin'că altfel o să se găsească o grămadă de firme care să vrea să-ţi facă curu' arşice.
― Doamna Donovan n-are nevoie de nici o ambulanţă, a zis, coborând încă două trepte cu ochii aţintiţi în continuare asupra mea, şi încă nu mă duc nicăieri. Cre' că înainte de-a chema o ambulanţă mai bine l-ai suna pe Andy Bissette.
După cum ştiţi, aşa am şi făcut. Sammy Marchant a rămas acolo, urmărindu-mă cu privirea. După ce-am închis telefonu', şi-a strâns scrisorile pe care le împrăştiase (uitându-se din când în când peste umăr, probabil să se asigure că nu mă furişasem în spatele lui cu sucitoru'
ăla din marmură în mână) şi apoi s-a aşezat la capu' scării, ca un câine de pază care încolţeşte un borfaş. N-a scos un cuvânt, da' nici io. Mi-a trecut prin cap că aş putea să ajung prin sufragerie şi bucătărie până la etaj ca să-mi recuperez combinezonu'. Şi ce-aş fi rezolvat cu asta?
Făcăleţu' încă se mai afla pe trepte, nu?
Destul de curând ai sosit tu, Andy, împreună cu Frank, iar puţin mai târziu am mers până
la noua secţie de poliţie ca să dau o declaraţie. Asta a fost ieri dup-amiază, aşa că n-are nici un rost să mai povestesc, nu? Ştii că n-am suflat o vorbă despre combinezon, iar când m-ai întrebat de sucitor, ţi-am zis că nu sunt absolut sigură cum ajunsese acolo. Numa' asta mi-a trecut prin cap să spun, cel puţin până când s-a învrednicit careva să vină şi să-mi ia afişu' cu DEFECT de pe creier.
După ce-am semnat declaraţia, m-am urcat în maşină şi am pornit-o spre casă. Totu' s-a petrecut pe tăcute şi atât de repede, încât aproape mă convinsesem că n-am de ce să-mi mai fac griji. În fond nu io o omorâsem; ci ea căzuse. Îmi tot repetam asta şi, până când am ajuns pe aleea de la intrare, reuşisem să mă autosugestionez că totu' va fi bine.
Da' senzaţia asta n-a durat decât până am parcurs drumu' de la maşină la uşa din spatele'casei. Acolo am găsit un bileţel prins în piu-neze. O simplă foaie de hârtie ruptă dintr-un carneţel. Avea o pată de grăsime pe ea, ca şi cum ar fi provenit dintr-un carnet pe care cineva îl purta tot timpu' în buzunaru' de la spate. "DE DATA ASTA NU MAI SCAPI", scria pe el. Atâta tot.
