Scaunu' cu rotile zăcea de-a curmezişu' uşii dormitorului. Probabil că îi ridicase piedica după ce închipuirea ei o îngrozise în asemenea hal. Până atunci, întotdeauna când începeau coşmarurile, unicu' lucru pe care putea să-l facă era să rămână acolo unde se găsea, întinsă pe pat sau aşezată pe scaun, şi strigând după ajutor ― sunt o grămadă de oameni care ar declara că
sigur n-ar fi fost în stare să se mişte de una singură, numa' că ieri exact aşa s-a-ntâmplat; vă jur că da. A ridicat piedica scaunului, l-a întors, a traversat camera, apoi a reuşit cumva să se scoale din el, după ce s-a-nţepenit în pragu' uşii şi s-a împleticit prin hol.
Stăteam acolo, căci îngheţasem până în vârfu' unghiilor când o văzusem bălăbănindu-se, întrebându-mă ce fusese atât de îngrozitor încât s-o împingă să facă ceea ce făcea, să umble când nu se mai putea ţine pe picioare de-o mulţime de vreme ― ce era de fapt lucru' ăla pe care nu se simţea capabilă să-l denumească decât iepuraş de praf.
Numa' că observasem ce avea să păţească chiar în capu' scărilor.
― Vera! am zbierat la ea Vera, încetează cu toate prostiile-astea! O să cazi! Stai!
Apoi am luat-o la goană cât de repede am fost în stare. Sentimentu' că totu' se-ntâmplase şi altă dată m-a izbit din nou, numa' că acu' aveam senzaţia că sunt de fapt Joe, că io eram cea care încercam să mă prind de ceva şi să mă ţin bine.
Nu ştiu dacă m-a auzit sau dacă şi-a închipuit în creieru' ei sec că io mă aflam în faţa ei, şi nu în spate. Tot ceea ce ştiu sigur e că a continuat să urle:
― Ajutor, Dolores! Dolores, ajută-mă! Iepuraşii de praf! Apoi a început să se împleticescă mai repede.
Aproape ajunsese la scară. Am ţâşnit spre uşa dormitorului ei şi m-am lovit ca dracu' la gleznă de rezematoarea pentru picioare a scaunului cu rotile ― uite-aici vânătaia. Am fugit cât de tare am putut, ţipând: Stai, Vera, stai!" până când mi s-a uscat gâtu'.
Traversase deja holu' şi înţepenise cu un picior în gol. N-aş fi avut cum s-o mai salvez, indiferent ce-aş fi făcut, singuru' lucru ar fi fost să pic împreună cu ea, da' într-o situaţie ca asta nu mai ai timp să te gândeşti sau să evaluezi consecinţele. Am sărit s-o apuc exact când şi-a coborât picioru' în aer şi a-nceput să se răstoarne. Am mai văzut o ultimă imagine a chipului ei.
Nu cred că ştia ce se petrece; în ochii ei nu existau decât groază şi panică. Mai observasem şi altă
dată privirea asta, da' niciodată în profunzime şi po' să vă zic că n-avea absolut nimic de-a face cu teama de a cădea. Se gândea doar la ceea ce se afla în spatele ei, nu în faţă.
Am întins mâna, da' n-am reuşit să înşfac decât poalele cămăşii de noapte, între arătătoru'
şi degetu' mijlociu al mâinii mele stângi. Mi-a scăpat printre ele ca un peşte.
― Do-lorrrr..., a strigat şi apoi s-a auzit o bufnitură înfundată şi grea.
Îmi îngheaţă sângele în vine când mă gândesc la sunetu' ăla; a fost acelaşi cu cel pe care l-a făcut Joe când s-a izbit de fundu' puţului. S-a rotit, apoi am auzit o trosnitură. Atât de clară ca atunci când rupi pe genunchi un băţ subţire ca să aprinzi focu'. I-am văzut sângele ţâşnind din cap şi asta mi-a fost de-ajuns. M-am răsucit atât de brusc, încât picioarele mi s-au izbit unu' de altu' şi am picat în genunchi. Priveam de-a lungu' holului care duce la dormitoru' ei şi ceea ce am remarcat m-a făcut să ţip. Era Joe. Câteva clipe l-am putut vedea la fel de limpede ca pe voi acuma, Andy; cu un rânjet pe faţa lui prăfuită, mă urmărea iscoditor de sub scaunu' cu rotile, printre spiţele roţii ce se înţepenise în uşă.
Apoi a dispărut şi am auzit-o pe Vera gemând.
Nu-mi venea să cred că supravieţuise căderii; şi încă nu-mi vine. Nici Joe nu murise imediat dup-aia, da' el era un bărbat în floarea vârstei, iar ea doar o biată bătrână veştejită, care avusese vreo şase crize mai micuţe şi cel puţin trei puternice. În plus, nu existase no-roiu' care să-i atenueze aterizarea, aşa cum se întâmplase cu Joe.
Nu voiam să cobor la ea, s-o văd sângerând şi plină de fracturi, da' nu se putea pune problema fiin'că eram numa' io acolo, şi asta însemna că fusesem aleasă deja. După ce m-am ridicat (a trebuit să mă sprijin de balustrada de deasupra coloanei aflate la baza scării spiralate ca să reuşesc, pen'că îmi simţeam genunchii groaznic de moi), am păşit pe marginea propriului meu furou. A plesnit şi ailaltă bretea şi mi-am suflecat puţin rochia ca să pot să mi-l scot de tot...
până şi asta se mai petrecuse o dată. Îmi amintesc că m-am uitat la picioare să văd dacă
sângerau, zgâriate de ghimpii murelor, da' n-am văzut nimic.
Mi-am dat seama că ard. Dacă aţi fost vreodată cu adevărat bolnavi şi temperatura v-a luat-o razna în sus, înţelegeţi ce vreau să spun; n-ai senzaţia că te găseşti chiar departe de lume, da'
eşti al naibii de sigur că te înstrăinezi de ea. Ca şi cum totu' s-ar fi preschimbat în sticlă şi nu mai exista nici un obiect pe care să-l poţi apuca, toate devenind alunecoase. Aşa mă simţeam stând acolo în capu' treptelor, cu mâinile încleştate pe balustradă într-o strânsoare disperată şi privind la locu' unde căzuse.
Zăcea cam la jumatea scării, cu picioarele atât de adânc băgate sub ea, încât cu greu mai erai în stare să le vezi. Sângele se prelingea pe-o parte a sărmanei sale feţe. În timp ce mă
împleticeam pân' acolo, agăţându-mă cu toată forţa de balustradă, şi-a rotit un ochi în orbită să
mă localizeze. Avea privirea unui animal prins într-o capcană.
― Dolores, a şoptit ea. Ticălosu' ăla m-a urmărit toţi anii ăştia.
― Ssst. Nu-ncerca să vorbeşti.
― Ba da, a zis, ca şi cum aş fi contrazis-o. Nenorocitu'. Nenorocitu' ăla neruşinat.
― Mă duc jos. Trebuie să chem doctoru'.
― Nu. A întins o mână şi m-a apucat de încheietură. Fără doctori şi spitale. Iepuraşii de praf... chiar şi aici. Peste tot.
― O să te faci bine, Vera, am spus, eliberându-mi mâna. Câtă vreme rămâi aici nemişcată, o să fie bine.
― Dolores Claiborne spune că o să mă fac bine! a zis cu aceeaşi voce seacă şi, în acelaşi timp turbată, ca înainte de-a apuca-o crizele, pe vremea când încă nu i se învălmăşeau toate în cap.
Ce uşurare să ascult o opinie pertinentă!
Parcă am primit o palmă când am auzit după atâţia ani vocea aia de mult dispărută. M-a şocat, panica mi s-a evaporat şi, pentru prima dată, am privit-o drept în faţă, aşa cum faci când vorbeşti cu o persoană care e în toate minţile şi ştie exact ce vrea să spună.
― Sunt aproape moartă, şi o ştii la fel de bine ca mine. Cre' că am spatele rupt.
― Nu ştii nimic, Vera, am spus io, da' nu mai eram atât de disperată ca înainte să ajung la telefon.
Cre' că îmi închipuiam ce-o să urmeze, iar dacă m-ar fi rugat ceea ce bănuiam io, nu vedeam cum aş fi fost în stare s-o refuz. Îi rămăsesem datoare încă din dup-amiaza aia ploioasă a lu'
1962, când m-am aşezat pe patu' ei şi am plâns cu faţa îngropată în şorţ, iar cei din familia mea îşi plătesc întotdeauna datoriile.
Când mi-a vorbit din nou, devenise la fel de lucidă ca în urmă cu treizăci de ani, în zilele în care Joe trăia şi copiii încă mai erau acasă.
