gândeam la sunetu' făcut de bolovan, apoi închideam ochii şi-mi închipuiam o farfurie de porţelan spărgându-se de un cămin din cărămidă şi sfărâmându-se. Şi atunci o strângeam tare
în braţe, de parcă ar fi fost soră-mea sau chiar io. Stăteam întinse în patu' ăla, fiecare cu propria ei spaimă şi pân' la urmă ne fura somnu' ― ea avându-mă pe mine ca s-o apăr de iepuraşii din praf şi io pe ea, să-mi alunge pocnetu' farfuriei de porţelan ―, iar uneori, înainte de a adormi, îmi spuneam: "Aşa! Aşa plăteşti pentru ticăloşiile tale. Şi n-are nici un rost să susţii că, dacă n-ai fost o ticăloasă, n-ar trebui să plăteşti, fiin'că viaţa te poate împinge să devii una. Când afară e beznă
şi ziua s-a sfârşit, numa' tu fiind înăuntru să aprinzi mai întâi lumina, ca dup-aia s-o veghezi, atunci tre' să fii ticăloasă. Numa' că preţu'... O, preţu' e teribil."
Andy. crezi că aş mai putea trage o duşcă mică din sticla aia a ta? N-o să suflu o vorbă.
Mulţumesc. Şi ţie îţi mulţumesc, Nancy Bannister, că ai suportat o pipiţă guralivă ca mine.
Cum de ţi-au rezistat degetele?
Serios? Bine. Nu-ţi pierde tocma' acu' curaju'; am cam bătut câmpii, ştiu, da' am impresia că
am ajuns pân' la urmă şi la partea care într-adevăr vă interesează. Asta-i bine, pen'că e târziu şi sunt obosită. Am muncit toată viaţa, da' nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată aşa obosită.
Ieri-dimineaţă am întins rufele la uscat ― mi se pare c-au trecut şase ani, da' a fost numa' o zi ―, iar Vera se găsea într-o dispoziţie sclipitoare. Din cauza asta totu' a fost atât de neaşteptat şi, în cea mai mare parte, de-aici a provenit şi tulburarea mea. În zilele ei bune, uneori devenea ticăloasă, da' acu', pentru prima şi ultima dată, a apucat-o nebunia.
Deci io eram jos, în curtea laterală, iar ea sus, în scaunu' cu rotile, supraveghindu-mă ca de obicei. Din când în când zbiera la mine:
― Şase cârlige, Dolores! Şase cârlige pentru fiecare cearşaf! Să nu încerci să scapi doar cu patru, fiin'că te urmăresc!
― Mda, i-am zis io, ştiu şi pun pariu că ţi-ai dori să fie cu cinci grade mai puţin afară, plus un vânt cu treiş'de kilometri mai puternic.
― Ce? a cârâit ea la mine. Ce ai zis, Dolores Claiborne?
― Am zis că probabil cineva împrăştie îngrăşământ în grădină, pen'că p-aici îmi miroase a căcat mai mult ca de obicei.
― Te simţi dăşteaptă, Dolores? a replicat ea cu o voce sarcastică, dar tremurată.
Arăta la fel ca în zilele în care razele soarelui îşi croiau drum mai intens spre cămăruţa ei.
Ştiam că mai târziu o să clocească vreo ticăloşie, da' nu-mi prea păsa, p-atunci eram fericită s-o văd atât de lucidă. Ca să vă spun adevăru', mi se părea la fel ca pe timpuri. Nu se mai aflase într-o asemenea stare de vreo trei-patru luni şi mă bucura s-o văd revenindu-şi... de fapt, cât ar mai fi putut să revină din vechea Vera, dacă înţelegeţi ce vreau să zic.
― Nu, Vera, am strigat io la ea. Dacă aş fi fost dăşteaptă, aş fi renunţat să lucrez pentru tine cu mult timp în urmă.
Mă aşteptam să mai urle la mine, da' n-a făcut-o. Aşa că am continuat să agăţ cearşafurile, scutecele, hainele şi restu'. Apoi m-am oprit cu coşu' pe jumate plin. Aveam un sentiment ciudat.
N-aş putea spune de ce, nici măcar de unde îmi venise. L-am simţit dintr-o dată acolo. Şi o clipă
m-a izbit un gând straniu: "Fata aia are necazuri... aia pe care am văzut-o în ziua eclipsei, care m-a văzut şi ea. A crescut, acuma e aproape cât Selena de mare, da' a intrat într-un bucluc teribil."
M-am întors şi am privit în sus, oarecum aşteptându-mă ca noua versiune a fetiţei îmbrăcate cu strălucitoarea ei rochie în dungi şi fardată cu un ruj roz să-mi apară în faţa ochilor, da' n-am remarcat pe nimeni, şi asta nu era în regulă. Pen'eă Vera ar fi trebuit să fie acolo, aproape spânzurată de acoperiş, să se convingă că folosesc număru' potrivit de cârlige. Da'
dispăruse şi n-am înţeles cum s-a putut întâmpla aşa ceva, fiin'că io cu mâna mea o instalasem în scaun şi-i trăsesem frâna exact lângă fereastră, cum îi plăcea ei.
Apoi i-am auzit ţipătul.
― Doo-lorrr-eeees!
Mamă, ce fior m-a străbătut atunci pe şira spinării, Andy! Mi s-a părut că s-a întors Joe. Un moment am rămas acolo înţepenită. Apoi a strigat din nou şi am recunoscut-o.
― Doo-lorr-eeees! Iepuraşii de praf! Sunt peste tot! O, Doamne! Ajutor, Doo-lorrr-ees! Ajută-mă!
M-am răsucit să alerg spre casă, am azvârlit coşu' ăla blestemat cu rufe şi m-am încurcat în cearşafurile pe care tocma' le agăţasem. Se încolăciseră în juru' meu şi m-am zbătut să mă
eliberez. Parcă le crescuseră mâini şi încercau să mă stranguleze sau să mă împiedice să mă
mişc. Şi în timp ce Vera continua să zbiere, io m-am gândit la visu' pe care l-am avut atunci, cel cu căpăţâna din praf şi dinţii ăia lungi şi stricaţi. Numa' că în mintea mea mi-a apărut cu faţa lu'
Joe, iar ochii îi erau întunecaţi şi goi, ca şi cum cineva ar fi înfipt două bucăţi de cărbune într-un nor de praf şi ele rămăseseră acolo plutind.
― Dolores, te rog, vino repede! O, te rog, vino repede! Iepuraşii de praf! IEPURAŞII DE PRAF
SUNT PESTE TOT!
Apoi a scos un ţipăt. A fost oribil. Nici în cele mai îngrozitoare vise nu v-aţi putea imagina o
babă grasă şi bătrână ca Vera zbierând în asemenea hal. A fost ca şi cum un incendiu, o inundaţie şi sfârşitu' lumii s-au adunat toate la un loc.
Am reuşit să biruiesc cumva cearşafurile şi când m-am ridicat am simţit cum îmi plesneşte o bretea de la combinezon, exact ca în ziua eclipsei, când Joe aproape că mă învinsese înainte de-a apuca io să i-o trag. Cunoşti senzaţia pe care o ai când ţi se pare că te-ai mai găsit în acelaşi loc şi altă dată, că ştii ce vor spune ăilalţi înainte de-a deschide gura? M-a izbit atât de tare, de parcă
mă înconjuraseră o droaie de stafii şi mă gâdilau cu degete pe care nu le puteam vedea.
Şi ştiţi ceva? Arătau ca nişte stafii din praf.
Am trecut ca fulgeru' prin uşa de la bucătărie şi am fugit mâncând pământu' pe treptele din spate, în timp ce ea urla, urla, urla. Furou' a început să-mi alunece în jos, iar când am ajuns în spatele scărilor şi m-am uitat în jur, am fost convinsă c-o să-l văd pe Joe bălăn-gănindu-se în urma mea şi prinzându-mă.
Apoi am privit în altă parte şi am găsit-o pe Vera. Parcursese trei sferturi din drumu' până la scara din faţă, clătinându-se cu spatele la mine şi ţipând. Avea o pată maro imensă pe cămaşa de noapte, unde se scăpase pe ea ― da' de data asta nu din răutate şi nici intenţionat, ci de frică.
