Nu fusese o întrebare, da' tot am numărat până la trei înainte de a vorbi.
― Credeţi că a zbierat după ajutor de-acolo, de jos. Asta rezultă, nu?
― Nu, doamnă, nu doar cred, sunt absolut sigur.
De astă dată n-am mai aşteptat.
― Doctore McAuliffe, credeţi că io l-am împins pe bărbatu-meu în puţ?
Asta l-a scuturat un pic. Nu numa' că farurile alea ale lui au clipit, da' chiar au pălit vreo câteva clipe. S-a mai jucat puţin cu pipa, apoi şi-a băgat-o în gură, încercând în răstimp să se hotărască ce să facă.
Da' înainte de-a apuca să spună ceva, Garrett, roşu ca o ridiche, a rupt tăcerea:
― Dolores, sunt convins că nimeni nu se gândeşte... Ca să zic aşa, nimeni n-a luat în considerare că...
― Hm, l-a întrerupt McAuliffe. Se părea c-o să evite un răspuns direct, da' a continuat fără
ezitare: Io chiar m-am gândit. Doamnă St. George, trebuie să înţelegeţi că asta face parte din meseria mea...
― A, nu te mai chinui cu "doamnă St. George". Dacă ai intenţia să mă acuzi că, mai întâi, l-am împins pe bărbatu-meu în puţ şi că dup-aia m-am uitat la el cum strigă după ajutor, ia tauru'
de coarne şi spune-mi Dolores.
N-am încercat să-l blochez atunci, Andy, da' a naibii să fiu dacă n-am reuşit a doua oară în câteva minute. Mă-ntreb dacă mai avusese un examen atât de greu de când absolvise facultatea.
― Nimeni nu vă acuză de nimic, doamnă St. George, a zis el înţepat, iar în ochi am citit: "Cel puţin, nu încă".
― Foarte bine. Pen' că e o prostie să crezi că io l-am împins pe Joe. Cântărea cu vreo douăzăci de kile mai mult decât mine, probabil chiar mai mult. Se îngrăşase zdravăn în ultimii ani. Şi nici nu-i era jenă să-şi folosească pumnii dacă i se punea cineva în cale. Vă spun astea fîin'că am fost soţia lui şaişpe ani şi o să găsiţi o sumedenie de oameni care o s-o confirme.
Sigur că Joe nu mă lovise de-o grămadă de vreme, da' nu încercasem niciodată să contrazic ideea ălora de pe insulă conform căreia îşi ocupa o bună parte a timpului cu asta, iar atunci, cu ochii lu' McAuliffe sfredelindu:mi fruntea, eram a dracu' de încântată că n-o făcusem.
― Nimeni nu spune că l-aţi împins în puţ, a zis scoţianu'.
Îşi revenea din ce în ce mai repede. Vedeam pe faţa lui că era conştient de asta, da' n-avea nici cea mai mică idee cum s-a-ntâmplat. Că io ar fi trebuit să fiu aia care să-mi revin.
― Da', ştiţi, el a ţipat. Probabil destul timp ― ore ― şi chiar foarte tare.
"Un mieluşel... doi mieluşei... trei mieluşei..."
― Cre' că încep să înţeleg acu'. Poate vă închipuiţi că a căzut din greşeală în puţ, că l-am auzit zbierând şi m-am prefăcut surdă. Aici doreaţi să ajungeţi?
Am remarcat pe chipu' lui că exact aici şi-a dorit să ajungă. Şi totodată, că lucrurile o luaseră razna, că nu mergeau după cum se aşteptase, aşa cum se-ntâmplă întotdeauna în anchetele sale. Două pete micuţe şi roşii i-au apărut în obraji. Am fost încântată de asta, pen' că
voiam să-l înnebunesc. Un bărbat ca McAuliffe e uşor de stăpânit când se înfurie, fiin'că cei ca el sunt obişnuiţi să-şi păstreze cumpătu' dacă ăilalţi şi-l pierd.
― Doamnă St. George, o să fie foarte greu să ajungem undeva în cazul în care continuaţi să-
mi răspundeţi la întrebări cu alte întrebări.
― Păi, nu mi-aţi pus nici o întrebare, doctore McAuliffe, am spus, privindu-l cu ochi mari şi inocenţi. Mi-aţi zis că Joe ar fi trebuit să urle ― de fapt "să ţipe", aşa v-aţi exprimat ― şi io v-am întrebat dacă...
― Bine, bine, a reluat el, trântindu-şi cu zgomot pipa în scrumiera de alamă a lu' Garrett.
Acuma ochii îi aruncau flăcări, iar pe frunte îi apăruse o dungă roşie, asortându-se perfect cu petele din obraji. L-aţi auzit strigând după ajutor, doamnă St. George?
"Un mieluşel... doi mieluşei... trei mieluşei..."
― John, îmi vine foarte greu să cred că există vreun lucru care ar sili-o pe femeia asta să-şi dea cărţile pe faţă, a intervenit Garrett, arătând mai stânjenit ca oricând şi abătându-i încă o dată
atenţia scoţianului.
Era cât p-aci să mă pufnească râsu'. Nu mă-ndoiam că ar fi fost nasol pentru mine dacă nu m-aş, fi abţinut, da' numa' cu greu am rezistat.
McAuliffe s-a răsucit spre Garrett şi i-a zis:
― Ne înţeleseserăm să mă ocup eu de asta.
Săracu' Garrett s-a trântit atât de tare pe spătaru' scaunului, încât a fost cât pe ce să pice cu tot cu el.
― Bine, bine, nu-i nevoie să te înfierbânţi prea tare! a îngăimat.
McAuliffe s-a întors din nou spre mine, gata să repete întrebarea, da' nu m-am obosit să-l las. Deja putusem număra până la zece.
― Nu, am spus. N-am auzit decât sirenele bărcilor aflate în larg şi zbierătele asurzitoare ale oamenilor care au început când s-a pornit eclipsa.
M-a aşteptat să continui ― vechiu' lui truc, să tacă, lăsându-i pe ăilalţi să intre singuri în gura leului ― şi liniştea s-a aşternut între noi. N-am făcut decât să stau cu mâinile încrucişate pe geantă, lăsând-o să se întindă cât mai mult. Şi-a aruncat privirea spre mine, iar io i-am întors-o.
"Ai să vorbeşti, femeie", îmi ziceau ochii lui. "O să-mi spui tot ce vreau să ştiu... Chiar de două ori, dacă aşa am io chef."
