N-am dormit prea bine în noaptea aia; am avut nişte vise îngrozitoare. Unu' despre Joe.
Stătea pe fundu' puţului, uitându-se în sus la mine cu găurile alea negre de deasupra nasului, ca şi cum şi-ar fi înfipt cărbuni în orbite pe faţa aia albă. Îmi spunea că se simte singur şi mă
implora să sar şi io în groapă ca să-i ţin companie.
Ălălalt a fost şi mai urât, fiin'că era despre Selena. Avea vreo patru ani şi purta o rochie roz, pe care i-o adusese bunica Trisha exact înainte de-a muri. Selena s-a îndreptat spre mine şi am văzut că avea foarfecele meu de croitorie în mână. M-am întins să-l iau, da' ea a dat din cap. "E
vina mea şi io trebuie să plătesc", mi-a zis. Apoi a ridicat foarfecele şi şi-a tăiat nasu': crac! A căzut în noroi între pantofiorii ei din piele, iar io m-am trezit ţipând. Ceasu' arăta numa' ora patru, da' terminasem cu somnu' pentru noaptea aia, şi încă n-ajunsesem atât de proastă să nu-mi dau seama.
La şapte am sunat din nou la Vera. De data asta a răspuns Kenopensky. I-am spus că ştiam că Vera mă aşteaptă, da' că nu puteam veni până când nu aflam unde era bărbatu' meu. Că
lipsea de două nopţi şi că niciodată nu mai făcuse vreo beţie mai lungă de-o noapte.
Cam pe la sfârşitu' convorbirii, Vera a intrat pe extensie şi m-a întrebat ce se-ntâmplă.
― Cred că mi-am pierdut bărbatu', i-am zis.
A tăcut vreo câteva secunde şi aş fi dat orice să aflu la ce se gândea. Apoi mi-a spus că dacă
ar fi fost în locu' meu, n-ar fi deranjat-o absolut deloc dispariţia lu' Joe.
― Păi, avem trei copii şi până la urmă m-am, obişnuit cu el. Vin mai târziu, dacă apare.
― Foarte bine. Mai eşti pe fir, Ted?
― Da, Vera, i-a răspuns el.
― Ei bine, poartă-te şi tu ca un bărbat. Sfărâmă ceva. Sau împinge. Nu-mi pasă ce.
― Da, Vera, a repetat el şi dup-aia s-a auzit când a pus receptoru' în furcă.
Vera a mai tăcut puţin, apoi a spus:
― Poate a avut un accident, Dolores.
― Da, nu m-ar surprinde. A băut într-o veselie în ultimele săptămâni şi, când am încercat să
discut cu el despre banii pentru şcoală ai copiilor, a fost cât p-aci să-mi rupă gâtu'.
― Ah, zău? Şi după încă vreo două secunde a reluat: Baftă, Dolores!
― Mersi. S-ar putea să am nevoie.
― Dacă te pot ajuta cu ceva, să-mi spui.
― Eşti foarte drăguţă.
― Deloc, mi-a răspuns. Pur şi simplu nu vreau să te pierd. E greu să găseşti în zilele astea pe cineva care să nu bage prafu' sub covor după ce-l mătură.
Ca să nu mai vorbim de persoane care să-şi amintească să pună preşurile din faţa uşilor într-o anumită poziţie, m-am gândit io, da' n-am spus nimic. I-am mulţumit şi am închis. După
vreo juma' de oră l-am sunat pe Garrett Thibodeau. Pe vremea aia încă nu exista un şef al poliţiei în Little Tall; Garrett era poliţistu' oraşului. Preluase slujba după ce Edgar Sherrick a avut atacu'
de cord, m 1960.
I-am zis că Joe nu dăduse p-acasă de două nopţi şi că începusem să mă îngrijorez. Garrett părea destul de ameţit, cre' că încă n-apucase să-şi bea cafeaua de dimineaţă ― da' mi-a răspuns c-o să ia legătura cu secţia de poliţie de pe continent şi-o să vorbească cu vreo câţiva inşi. Ştiam că vor fi tot ăia pe care-i sunasem deja, da' am tăcut. Garrett a încheiat spunându-mi că sigur o să-l văd pe Joe până la prânz. Aşa-i, grăsanule, m-am gândit io, punând receptoru' în furcă,
poate când or să fluiere porcii. Îmi închipui că omul ăla avea suficient creier să fluiere "Yankee Doodle" în timp ce se caca, da' mă îndoiesc că şi-ar fi amintit toate cuvintele.
A trecut o săptămână lungă ca dracu' până l-au găsit şi aproape că-mi ieşisem din minţi între timp. Selena s-a întors miercuri. O sunasem marţi dup-amiază ca să-i spun că taică-său dispăruse şi că devenise o chestie serioasă. Am întrebat-o dacă vrea să vină şi mi-a răspuns că
da. Melissa Caron, adică mama lu' Tanya, s-a dus s-o ia. I-am lăsat în pace pe băieţi, Selena îmi era de-ajuns pentru început. Joi, cu două zile înainte ca ei să-l descopere pe Joe, m-a prins în grădina de zarzavat şi mi-a zis:
― Spune-mi un lucru, mamă.
― Bine, dragă.
Cred că aveam o vocea destul de calmă, numa' că bănuiam ce urma să vină, chiar prea mult.
― I-ai făcut ceva? m-a întrebat.
Brusc, visu' mi-a apărut în faţa ochilor ― Selena la patru ani în frumoasa ei rochie roz, ridicând foarfecele de croitorie şi tăindu-şi nasu'. M-am gândit, de fapt, m-am rugat: "O, Doamne, te rog ajută-mă să-mi mint fiica. Te rog, Doamne. N-o să-ţi mai cer nimic niciodată dacă o să mă
ajuţi să-mi mint fiica atât de bine, încât să mă creadă şi să nu se îndoiască vreodată de asta."
― Nu, i-am răspuns io. Îmi pusesem mânuşile de grădinărit, da' acu' le-am scos ca să-mi pot aşeza mâinile pe umerii ei. Am privit-o fix în ochi. Nu, Selena. Se îmbătase foarte tare şi m-a lovit îndeajuns de rău, încât să-mi lase vânătăile astea urâte pe gât, da' nu i-am făcut nimic. Doar am plecat fii'ncă mă speriase prea mult ca să mai rămân. Eşti în stare să-nţelegi, nu? Să-nţelegi şi să
nu mă învinuieşti pentru asta? Ştii cum e să-ţi fie teamă de el. Nu-i aşa?
