izbindu-mi faţa. Cre' că aş fi adormit acolo, numa' că apa a-nceput să se răcească. Mi-am spălat păru' repede, ca să nu ajung un sloi de gheaţă, şi am ieşit din baie. Braţele şi picioarele mi se umpluseră de zgârieturi,' iar gâtu' încă mă mai durea ca dracu', însă mi-am zis că n-o să mor dintr-atât. Nu mi-a trecut prin cap ce-ar putea crede careva despre rănile astea, nemaivorbind de vânătăile de pe gât, după ce l-ar fi descoperit pe Joe în puţ. Cel puţin nu atunci.
Mi-am pus cămaşa de noapte, m-am trântit în pat şi am adormit cu lumina aprinsă. După
mai puţin de-o oră, m-am trezit zbierând, cu mâna lu' Joe pe glezna mea. M-am liniştit un pic când am priceput că nu fusese decât un vis, da' dup-aia m-am gândit: "Şi dacă mai escaladează o dată pereţii puţului?" Ştiam că nu-i aşa ― îl terminasem definitiv când îl pălisem cu bolovanu', iar el căzuse pentru a doua oară ―, da' o parte din mine era sigură că e şi c-o să scape. Şi, o dată ce s-ar fi eliberat, ar fi venit după mine.
Am încercat să rămân acolo şi să mă calmez, da' n-am putut, imaginea lui căţărându-se pe pereţii puţului devenea din ce în ce mai clară, iar inima îmi bătea atât de tare, încât mi se părea c-o să explodeze. În final, m-am încălţat, am înşfăcat iar lanterna şi am fugit într-acolo în cămaşa de noapte. Da' de data asta m-am târât până la marginea gropii; mi-a fost imposibil să merg. Îmi era prea teamă de mâna lui albă, şerpuind în întuneric şi înhăţându-mă.
Pân' la urmă am luminat puţu'. Stătea acolo, la fel ca înainte, cu mâinile în poală şi capu'
prăbuşit peste umăr. Piatra se afla în acelaşi loc, între picioarele lui răscrăcărate. L-am privit multă vreme şi, când m-am întors acasă, am ştiut că nu mai avea să se mişte niciodată.
M-am târât în pat, am închis lampa şi, în scurt timp, m-a pocnit somnu'. Ultimu' lucru despre care-mi amintesc să-mi fi trecut prin cap a fost: "Acum o să-mi fie bine". Da' de unde? M-am trezit două ore mai târziu, sigură că e cineva în bucătărie. Sigură că-l aud pe Joe în bucătărie.
Am încercat să sar din pat, da' picioarele mi s-au încurcat în pături şi am picat pe podea. M-am ridicat şi am bâjbâit după comutatoru' lămpii, fiind convinsă c-o să-i simt mâinile în juru' gâtului înainte de-a apuca să-l găsesc.
Ei bine, nu s-a-ntâmplat nimic. Am aprins lumina şi am verificat casa. Era goală. Apoi m-am încălţat, am înşfăcat lanterna şi am fugit afară.
Joe zăcea tot acolo, cu braţele în poală şi capu' căzut pe-un umăr. A trebuit să mă chiorăsc la el multă vreme ca să mă asigur că pe acelaşi umăr. O dată am avut senzaţia că îşi mişca un picior, cu toate că mai probabil fusese doar o umbră. Erau o mulţime de umbre, fiin'că mâna cu care ţineam lanterna îmi tremura îngrozitor.
Aşa cum mă găseam io acolo, la pândă, cu păru' despletit şi arătând pesemne ca tipa de pe etichetele lipite pe White Rock, mi-a venit în minte cea mai ciudată chestie: am simţit că vreau să
mă las în genunchi şi să mă arunc în puţ. Ne-ar fi descoperit pe amândoi, chiar dacă pentru mine asta nu însemna cea mai plăcută moarte... Şi atunci nu m-aş mai fi trezit din somn cu ideea că
se află lângă mine, în cameră, sau n-aş mai fi alergat înapoi să mă conving că într-adevăr dăduse ortu' popii.
Însă glasul Verei s-a mai făcut încă o dată auzit, da' în capu' meu. La fel de sigur cum ştiu că prima oară mi-a şoptit la ureche. "Singuru' loc unde o să te trânteşti e propriu' tău pat", mi-a spus vocea "Dormi un pic, iar când o să te scoli, eclipsa va fi cu adevărat un capitol încheiat. O să
fii surprinsă cât de bine or să arate lucrurile la lumina zilei."
Mi s-a părut un sfat bun şi m-am hotărât să-l urmez. Totuşi, mai întâi am încuiat uşa din faţă şi apoi am făcut ceva ce nu mai făcusem pân' atunci: am proptit un scaun sub clanţă. Mi-e ruşine s-o recunosc ― cre' că am şi roşit, fiin'că îmi simt obrajii cum ard ―, da' probabil că m-a ajutat, pen' că am adormit în clipa în care am pus capu' pe pernă. Când am deschis ochii, lumina zilei îmi inunda camera. Vera îmi zisese să-mi iau liber, căci Gail Lavesque şi ălelalte fete se puteau ocupa singure de aranjarea casei după marea petrecere pe care o plănuise pentru noaptea aia, iar io m-am bucurat grozav.
M-am sculat, am mai făcut un duş şi m-am îmbrăcat. Mi-a luat juma' de oră, fiin'că mă
simţeam sleită de puteri. Mai mult din cauza mijlocului; din noaptea în care Joe mă lovise cu buturuga aia, el devenise hiba mea principală şi sunt sigură că-l forţasem din nou când îl procopsisem pe bărbatu-meu cu un bolovan în scăfârlie, plus că îl şi ridicasem deasupra capului.
În orice caz, mă durea ca dracu'.
O dată ce m-am văzut îmbrăcată, m-am aşezat la masă în bucătărie, în plin soare, am băut o
cafea şi m-am gândit la ce aveam de făcut. Nu erau prea multe, chiar dacă lucrurile nu merseseră
după cum m-am aşteptat, însă trebuia să am grijă: dacă uitam ceva sau mă prindeau nepregătită, fix în puşcărie ajungeam. Joe St. George nu fusese prea iubit în Little Tall şi nu s-ar fi găsit mulţi să mă învinuiască pentru ce se-ntâmplase, da' nu primeşti nici vreo medalie cu care să te făleşti la defilare pen' că ai omorât un om, chiar dacă ăla nu fusese decât un căcat uscat Mi-am turnat cafea proaspătă în ceaşcă şi am ieşit pe verandă s-o beau... şi să mai arunc o privire în jur. Ambele cutii reflectorizante şi o pereche de ochelari erau în punga pe care mi-o dăduse Vera. Cioburile ăleilalte perechi se găseau tot în locu' unde căzuseră când Joe a sărit de pe scaun şi ochelarii din poala lui s-au spart pe podeaua din lemn. M-am gândit un pic la bucăţelele alea de sticlă. Apoi am intrat în casă, am adus o mătură şi un făraş şi le-am strâns.
Trebuia să fac asta pen' că aveam o anumită fire, existau destui indivizi pe insulă care mă
cunoşteau şi li s-ar fi părut dubios dacă le-aş fi lăsat acolo.
Prima idee care mi-a venit a fost să le spun că nu-l văzusem pe Joe toată dup-amiaza. Că
plecase deja de-acasă când mă-ntorsesem de la Vera, fără ca măcar să scrie vreun bileţel în care să-mi zică în ce direcţie îşi cărase curu', şi că vărsasem pe jos sticla aia scumpă de scotch fiin'că
mă enervasem prea tare. Nu m-ar fi deranjat dacă ar fi verificat şi şi-ar fi dat seama că fusese beat când picase în puţ; Joe ar fi putut găsi de pileală într-o mulţime de locuri, inclusiv în propria-i bucătărie.
Însă o privire aruncată în oglindă a fost suficientă ca să mă determine să mă răzgândesc ―
dacă Joe n-ar fi fost acasă ca să-mi facă vânătăile alea de pe gât, atunci cine să mi le fi făcut?
Moş Crăciun? Din fericire, îmi păstrasem o portiţă de scăpare ― îi declarasem Verei că, dacă Joe începea să-şi arate colţii de căpcăun, o să-l las să fiarbă în suc propriu şi o să mă duc la East Head să privesc eclipsa. Când rostisem cuvintele-astea nu avusesem nimic special în minte, însă
mai târziu mi-au fost de folos.
East Head nu era un loc potrivit ― se aflaseră destui acolo şi ştiau că n-am fost cu ei ―, da'
Păşunea Rusească pe drumu' spre East Head avea o vedere bună spre Vest şi nu fusese nimeni acolo. Văzusem asta o dată de pe verandă şi altă dată în timp ce spălam vasele. Singura problemă...
Ce-i, Frank?
Nu, nu mă îngrijora faptu' că vor găsi camionu' acasă. Vezi tu, încasase trei amenzi una după alta în 1959 şi până la urmă i-au suspendat carnetu' pentru o lună. Edgar Sherrick, pe vremea aia poliţistu' de-aici, a venit şi i-a spus că poa' să bea până crapă, dacă aşa vrea, numa'
că prima dată când o să-l prindă beat la volan, o să-l trimită la Curtea districtuală şi o să-i ia carnetu' de conducere pentru un an. Edgar şi nevastă-sa îşi pierduseră o fetiţă prin 1948 sau 1949 din cauza unui şofer pilit şi, cu toate că era destul de indulgent cu altele, Edgar nu accepta să fii matol la volan. Joe o ştia şi nu mai conducea dacă avea la bord mai mult de două-trei pahare, mai ales după discuţia avută cu Edgar pe verandă. Nu, când m-am întors de pe Păşunea Rusească şi nu l-am găsit, mi-am imaginat că venise unu' dintre amicii lui să-l ducă pe undeva ca să sărbătorească eclipsa ― asta avea să fie povestea mea..
Începusem să zic că singura problemă importantă era legată de sticla cu whisky. Lumea ştia că io o cumpărasem, însă nu conta; s-ar fi gândit c-o făcusem ca să nu mă mai bată. Da' ce s-a-ntâmplat în realitate cu sticla, dacă povestea mea trecea drept adevărată? Ar fi putut să nu intereseze pe nimeni, da', la fel de bine, putea să şi intereseze. Când plănuieşti o crimă, n-ai de unde să ştii ce amănunt o să te obsedeze mai târziu. E cel mai bun motiv care să te determine să
renunţi. M-am pus în locu' lu' Joe ― n-a fost atât de greu cum vă închipuiţi ― şi mi-am dat seama că n-ar fi plecat nicăieri câtă vreme mai exista vreo picătură de whisky în sticlă. Trebuia să fie găsită lângă el, în puţ, şi acolo a şi fost... da' fără dop. Pe ăsta l-am aruncat deasupra grămezii de cioburi, în gunoi.
Am mers până la fântână, cu restu' de scotch clipocind în sticlă şi gândindu-mă: "Şi-a băgat alcoolu' în el, asta era bine, nimeni nu s-ar fi aşteptat la altceva, da' apoi mi-a confundat gâtu' cu o pompă, şi asta nu mai era bine, aşa că mi-am luat cu mine cutia reflectorizantă şi m-am dus de una singură la Păşunea Rusească, blestemându-mi impulsu' care m-a făcut să mă opresc şi să-i cumpăr sticla aia de Johnnie Walker. Când am venit înapoi, plecase. Nu ştiam încotro sau cu cine şi nici nu-mi păsa. Am strâns mizeria făcută de el, sperând c-o să fie în toane mai bune la întoarcere." Suna destul de logic la prima vedere.
Cre' că ce-mi displăcea cel mai tare la sticla aia era că, pentru a scăpa de ea, trebuia să mă