Oricum, bâjbâia în căutarea altei prize pentru mâini, când i-a alunecat un picior şi a picat. A scos un pleoşcăit înăbuşit când a aterizat pe fund. A ţipat şi şi-a dus mâinile la piept, aşa cum fac ăia la televizor când se presupune că au un atac de inimă, apoi capu' i-a căzut în piept.
N-am mai putut rezista. Mi-am croit drum printre tufele de mure, fugind spre casă.. M-am dus la baie şi mi-am vărsat maţele. Apoi am intrat în dormitor şi m-am întins. Tremuram toată, neîncetând să-mi spun: "Şi dacă încă n-a murit? Dacă o să rămână viu toată noaptea, dacă o să
fie viu câteva zile, bând apa din băltoace sau pe aia care curge dintre bolovani? Dacă o să ţipe după ajutor până când o să-l audă vecinii şi o să-l cheme pe Garrett Thibodeau? Sau dacă mâine vine cineva, unu' dintre tovarăşii lui de pileală, sau unu' care să-l ia la pescuit ori să-i dea vreun motor la reparat, şi aude urlete dinspre murăriş? Ce-o să faci atunci, Dolores?"
Însă o altă voce mi-a răspuns la toate întrebările astea. Presupun că-i aparţinea ochiului meu interior, da' mie îmi părea mai mult ca fiind a Verei Donovan decât a lu' Dolores Claiborne; îmi suna rece şi inteligentă, cu accente de Pupă-Mi-Obrăjorii-Din-Dos-dacă-nu-ţi-place.
"Bineînţeles că e mort", îmi zicea, "şi chiar dacă nu e, în curând va fi. O să crape din cauza şocului, a frigului şi a plămânilor perforaţi. Probabil că or să se găsească unii care nu vor crede că cineva ar putea să moară stând afară într-o noapte de iulie, da' ei nu s-au aflat niciodată ore întregi la zece metri sub pământ, aşezaţi numa' între bolovani umezi. Ştiu că nu-ţi face nici o plăcere să te gândeşti la asta, Dolores, da' cel puţin n-o să mai ai de ce să te frămânţi. Dormi un pic şi, când o să te întorci acolo, o să te convingi."
Nu-mi dădeam seama dacă vocea spunea sau nu adevăru', da' mi se părea că era logică, aşa că am încercat să adorm. Da' n-am fost în stare. De fiecare dată când începeam să moţăi, aveam senzaţia că-l aud pe Joe împleticindu-se pe lângă şopron şi intrând în casă pe uşa din spate; săream în sus la cel mai mic zgomot.
Pân' la urmă n-am mai putut rezista. Mi-am scos rochia, mi-am tras pe mine blugii şi un pulover (am încuiat poarta grajdului, după ce mi-au furat caii, ai spune), am înşfăcat lanterna de pe duşumeaua băii, de lângă closet, unde o lăsasem când am îngenuncheat să vomit. Apoi am ieşit afară.
Era îngrozitor de întuneric. Nu ştiu dacă răsărise luna, da' oricum n-ar fi contat, întrucât se înnorase complet. Pe măsură ce mă apropiam de murăriş, picioarele mi se îngreunau. Când am văzut gura puţului în raza lanternei, mi s-a părut că fiecare cântărea o tonă.
Totuşi, am reuşit să mă târăsc pân' acolo. Am stat puţin să ascult, da' nu se auzea nimic în afară de greieri, de freamătu' tufelor de mure bătute de vânt şi de-o bufniţă strigând pe undeva, probabil aceeaşi ca înainte. Departe, înspre răsărit, valurile se loveau de ţărm, însă sunetu' îţi devine atât de familiar pe-o insulă, încât nu-l mai remarci. Rămăsesem acolo, cu lanterna lu' Joe în mână, raza ei luminând gura puţului, simţind cum sudoarea acră şi cleioasă mi se prelinge pe corp, pătrunzând în zgârieturile şi tăieturile făcute de ţepii din murăriş, şi mi-am zis că tre' să
îngenunchez şi să privesc înăuntru. În fond, nu pentru asta venisem?
Ba da, însă aflată la faţa locului, nu mai eram în stare. Nu puteam decât să tremur şi să scot nişte sunete nearticulate din gâtlej, îmi simţeam inima în piept ca pe un fluture, cu aripile lui mari zbătându-se.
Atunci, o mână murdară de noroi, de sânge şi muşchi a ieşit fulgerător din adâncu' puţului şi m-a înşfăcat de gleznă.
Am scăpat lanterna din mână. Spre norocu' meu, a căzut în tufişurile din marginea fântânii: că dacă ar fi picat înăuntru, aş fi intrat într-un mare bucluc. Da' numa' la asta nu mă gândeam, fiin'că şi aşa căcatu' îmi ajunsese pân' la gât, singuru' lucru de care-mi păsa fiind mâna care mă
strângea de gleznă, mâna care mă trăgea în puţ. De ea şi de un vers din Biblie. Îmi răsuna în cap ca clopotu' într-un turn: Săpasem o groapă duşmanului şi acu' cădeam singură în ea.
Am ţipat şi am încercat să mă smulg, da' Joe mă înşfăcase atât de bine, parcă îşi lipise palma cu ciment. Ochii mi se obişnuiseră cu întunericu' îndeajuns ca să-l pot vedea, chiar dacă
lanterna lumina în altă direcţie. Aproape că reuşise să iasă. Dumnezeu ştie de câte ori o fi căzut înapoi, da' în final se căţărase până sus. Probabil că ar fi ieşit de tot la suprafaţă, dacă n-aş fi apărut la timp.
Capu' lui se găsea la mai mult de juma' de metru sub nivelu' solului, încă mai rânjea. Placa dentară de jos i se deplasase puţin în afara gurii ― o vedeam la fel de bine ca pe tine acu', Andy ―
şi arăta ca dinţii unui cal care rânjeşte la tine. Unii păreau negri din cauza sângelui închegat pe ei.
― Doo-lorrr-eeees, a icnit el, continuând să mă tragă.
Am tras un ţipăt şi am căzut pe spate, alunecând înspre gaura aia împuţită din pământ Auzeam ţepii când îmi scrijeleau blugii în timp ce treceam printre şi peste ei. Doo-lorrr-eeees, jigodie! De data asta parcă ar fi cântat. Îmi amintesc că mă gândeam: "În curând o să-nceapă
Moonlight Cocktail".
Fiin'că mă ţineam de rugii de mure, mâinile mi se umpluseră de ghimpi şi de sânge fierbinte.
Am dat din picioru' care-mi rămăsese liber, încercând să-l pocnesc în cap, da' se afla puţin prea jos. De vreo două ori i-am pieptănat păru' cu tocu' de la pantof, însă asta a fost tot.
― Haide, Doo-lorrr-eeees! mi-a spus, ca şi cum m-ar fi invitat la o îngheţată în oraş sau la un dans country and western la Fudgy.
Curu' îmi ajunsese deja la una dintre scânduri şi mi-am dat seama că, dacă nu mă
dezmeticesc repede, o să ne rostogolim împreună înăuntru şi-o să rămânem acolo îmbrăţişaţi. Şi după ce-o să fim descoperiţi, or să se găsească probabil unii ― de exemplu, o găgăuţă ca Yvette Anderson ― care să spună că asta dovedeşte cât de tare ne-am iubit Atunci m-am decis. Şi i-am ars una cu toată forţa de care mai eram capabilă. A fost cât p-aci să reziste, da' pân' la urmă şi-a desprins mâna de pe glezna mea. Probabil că-l pocnisem cu pantofu' peste faţă. A zbierat, mi-a mai atins talpa de vreo două ori, apoi s-a terminat definitiv cu el. M-am aşteptat să-l aud căzând, da' nu s-a-ntâmplat aşa. Ticălosu' n-avea de gând să renunţe niciodată; să fi trăit la fel cum a murit, nu ştiu dacă s-ar mai fi ivit vreo problemă între noi.
M-am ridicat în genunchi şi l-am văzut cum se bălăngănea sprijinindu-se de pereţii gropii...
Şi cumva a reuşit să-şi recapete echilibru'. A privit înspre mine, şi-a dat la o parte o şuviţă de păr îmbibată de sânge care-i căzuse în ochi şi a rânjit. Apoi şi-a scos din nou mâinile din puţ şi-a început să pipăie pământu' din jur.
― Do-LOU-res!, a gemut el, Do-LOOOU-res, Do-LOOOU-res, Do-LOOOOOUUU-res!
Şi dup-aia a început să escaladeze pereţii.
"Dă-i una-n cap, proasto!" mi-a zis Vera Donovan.
Şi de data asta nu în mintea mea, ca vocea fetiţei pe care mi-o închipuisem mai devreme.
Înţelegi ce vreau să spun? Am auzit glasu' ăla la fel cum mă auziţi voi acu' pe mine vorbind, iar dacă ar fi fost acolo şi casetofonu' lu' Nancy, s-ar fi înregistrat pe bandă. O ştiu tot atât de bine cum îmi ştiu numele.
Oricum, am înşfăcat o piatră înfiptă în pământu' de pe marginea puţului. Mă apucase de încheietura mâinii, da' am reuşit să mă eliberez. Era o piatră mare, acoperită cu muşchi. Am ridicat-o deasupra capului. S-a uitat la ea. Căpăţâna îi ieşise complet din groapă şi părea că se aşezase la pândă. Am aruncat bolovanu' înspre el cu toată puterea Am auzit pocnetu' plăcii lui dentare. Ca sunetu' făcut de-o farfurie de porţelan când se sparge p-o suprafaţă de cărămidă.
Apoi s-a dus rostogolindu-se, cu bolovanu' după el.
Atunci am leşinat Nu-mi aduc aminte decât că stăteam întinsă pe spate şi priveam ceru'. N-aveam ce să văd, fiin'că se acoperise cu nori, aşa că am închis ochii... Da' când i-am deschis din nou, ceru' era plin de stele. Am înţeles destul de repede ce se-ntâmplase, că de fapt îmi pierdusem cunoştinţa şi că norii dispăruseră între timp.
Lanterna încă mai zăcea în tufişurile de la marginea puţului şi încă mai lumina puternic. Am
luat-o şi am îndreptat-o înspre fundu' gropii. Joe era întins pe jos, cu capu' prăbuşit peste un umăr, cu mâinile în poală şi picioarele crăcănate. Piatra cu care-l lovisem se afla între ele.
Am ţinut raza lanternei pe el încă cinci minute, aşteptând să văd dacă se mişcă, da' n-a făcut-o. Apoi m-am ridicat şi am pornit-o spre casă. A trebuit să mă opresc de două ori, fiin'că
ameţisem, da' pân' la urmă am scos-o la capăt. Am intrat în dormitor, dezbrăcându-mă din mers şi lăsând hainele pe jos, unde căzuseră. M-am pus sub duş şi am stat acolo vreo zece minute sub apa fierbinte, fără să mă săpunesc sau să-mi spăl păru', doar cu capu' dat pe spate şi jetu'