ţineţi cont că bănuiam ce-o să-mi spună: l-au aşezat pe Joe pe masa din Spitalu' Districtual şi, când i-au desfăcut mâinile, au găsit o bucată de nailon alb, probabil dintr-un furou de femeie. S-ar fi putut să fie aşa, da' n-aveam de gând să-i dau satisfacţia de a mă vedea stânjenită. Iar el se obişnuise ca oamenii să se simtă stânjeniţi sub ochii lui; considera că-i normal şi-i plăcea.
― Mulţumesc foarte mult.
― Vreţi să luaţi un loc, doamnă? m-a-ntrebat, de parcă am fi fost în birou' lui, şi nu în al bietului Garrett.
M-am aşezat, iar el mi-a cerut politicos permisiunea să fumeze. I-am răspuns că, din câte ştiam, lampa era oricum aprinsă. A chicotit ca şi cum aş fi făcut ceva comic... Da' ochii nu i-au zâmbit. A scos o pipă mare şi veche din buzunaru' sacoului, şi nişte tutun cu care a umplut-o. În răstimp, mă fixa cu privirea. Nici măcar după ce şi-a vârât-o între dinţi şi a început să pufăie, nu şi-a mutat ochii de la mine. Mă enerva cum mă studia prin perdeaua de fum şi mi-am amintit de faru' ăla ― spuneau că luminează la trei kilometri depărtare într-o noapte cu ceaţă atât de deasă, că nu-ţi mai poţi vedea mâinile prin ea.
Începusem să mă foiesc, în pofida tuturor intenţiilor mele, apoi mi-am închipuit-o pe Vera zicându-mi: "Prostii, în fiecare zi mor o droaie de soţi, Dolores." Mi-a trecut prin cap că McAuliffe ar fi putut să se chiombească la Vera o zi întreagă, fără s-o determine ca măcar să-şi pună un picior peste altu'. Gândul asta m-a mai uşurat puţin şi m-am liniştit; mi-am încrucişat braţele peste geantă şi l-am aşteptat să continue.
Pân' la urmă, după ce s-a convins că n-aveam să cad de pe scaun şi să mărturisesc că mi-am ucis bărbatu' ― printr-o ploaie de lacrimi, îmi imaginez că aşa i-ar fi plăcut cel mai mult ―, şi-a scos pipa din gură şi a zis:
― I-aţi declarat poliţistului că soţul dumneavoastră v-a făcut vânătăile alea de pe gât, doamnă St. George.
― Îhî.
― Şi că v-aţi aşezat amândoi pe verandă ca să priviţi eclipsa, iar acolo s-a pornit cearta.
― Îhî.
― Şi care a fost motivu' pentru care v-aţi certat, puteţi să-mi spuneţi?
― În principal banii, apoi băutura.
― Da' chiar dumneavoastră i-aţi cumpărat alcoolu' cu care s-a îmbătat atunci, doamnă St.
George. Nu-i aşa?
― Îhî, i-am răspuns.
Simţeam nevoia să mai spun ceva, să mă explic, da' n-am făcut-o. Vezi tu, asta îşi dorea McAuliffe, să mă grăbesc. Să mă explic fix până ajung într-o celulă de puşcărie.
În final a cedat. A început să bată darabana cu degetele ca şi cum ar fi devenit nerăbdător, apoi şi-a fixat din nou farurile pe mine.
― După incidentul cu bătaia, aţi plecat; v-aţi dus până la Păşunea Rusească, înspre East Head, să urmăriţi eclipsa de una singură.
― Îhî.
S-a aplecat brusc în faţă, cu mâinile lui mici pe genunchii tot mici, şi a spus:
― Doamnă St George, ştiţi din ce direcţie sufla vântu' în acea zi?
La fel ca în ziua aia din noiembrie 1962, când găsisem puţu' vechi şi fusese cât p-aci să pic în el; cre' că se auzea cam acelaşi freamăt; da' apoi mi-am zis: "Ai grijă, Dolores Claiborne; ai foarte mare grijă. Acu' există peste tot fântâni, iar omu' ăsta cunoaşte fiecare loc unde le găseşti."
― Nu, am răspuns. Nu ştiu. Iar când nu ştiu din ce parte bate vântu', asta înseamnă în general că nu bate.
― De fapt nu era decât o briză uşoară... a început Garrett, da' McAuliffe şi-a ridicat mâna şi i-a tăiat-o din zbor.
― Dinspre Vest, a zis el. Un vânt din Vest, o briză din Vest, dacă vrei, între zece şi treişpe kilometri la oră, cu rafale de până la douăzăci. Mi se pare ciudat, doamnă St. George, cum de vântu' ăsta nu a adus cu el ţipetele soţului dumneavoastră. Stăteaţi pe Păşunea Rusească, la mai puţin de un kilometru depărtare.
În următoarele trei secunde n-am scos un cuvânt. Îmi impusesem să număr până la trei înainte de a-i răspunde la orice. Asta mă forţa să nu mă reped şi să cad într-una dintre capcanele pe care mi le întindea. Însă McAuliffe tre' să fi crezut că m-a zăpăcit de tot, fiin'că s-a aplecat în faţă şi po' să vă jur că, pentru câteva clipe, ochii lui au trecut de la un albastru-aprins la un alb-strălucitor.
― Nu mă surprinde. În primu' rând, zece kilometri la oră nu înseamnă mai mult decât o adiere într-o zi înăbuşitoare. În al doilea rând, erau vreo mie de bărci în largu' oceanului, toate
chiuind una la alta. Şi de unde ştiţi că a ţipat? E al naibii de sigur că dumneavoastră nu l-aţi auzit
S-a lăsat pe spate, un pic dezamăgit.
― Aţi făcut o deducţie acceptabilă. Ştim că nu a murit imediat după ce a căzut, iar evidenţa medicală arată că în mod sigur a mai avut cel puţin o perioadă de luciditate dup-aia. Doamnă St.
George, dacă dumneavoastră aţi fi picat într-un puţ părăsit şi v-aţi fi trezit cu o tibie ruptă, o gleznă ruptă, patru coaste rupte şi o încheietură scrântită, n-aţi ţipa după ajutor?
Am numărat cele trei secunde şi, după încă o întârziere, am zis:
― Nu io am picat în puţ, doctore McAuliffe. Ci Joe. Şi băuse.
― Da', a reluat doctorul. I-aţi cumpărat o sticlă de scotch, chiar dacă toată lumea cu care am vorbit mi-a spus că nu vă surâdea când trăgea la măsea, iar el nu a băut numai, ci s-a îmbătat.
Era grrroaznic de beat. Avea o mulţime de sânge în gură şi cămaşa plină de sânge până la brâu.
Iar dacă adăugăm şi coastele rupte, plus leziunile pe care le-a suferit la plămâni, ştiţi la ce ajungem?
"Un mieluşel... doi mieluşei... trei mieluşei..."
― Nu.
― Coastele fracturate i-au străpuns plămânii. Asemenea răni sângerează de obicei puternic, da' foarte rar atât de tare. O hemoragie atât de mare a fost probabil cauzată de strigătele de salvare repetate.
Exact aşa a spus, Andy: salvare.
