şi un zâmbet i se întipărise pe faţă. Mi-am spus în sinea mea: "E fericită, asta-i tot. S-a resemnat cu gându' că n-o să fie şi copiii ei aici şi s-a decis că poate să se simtă fericită şi fără ei." Asta era tot, dacă n-o cunoşteai mai bine ca să-ţi dai seama cât de rar putea fi Vera Donovan fericită. Să-ţi mai spun ceva, Andy. Am mai stat cu ea încă treizăci de ani dup-aia, da' nu cre' că am mai văzut-o vreodată atât de veselă. Mulţumită? Da, şi resemnată, da' fericită? Strălucitoare ca un fluturaş
deasupra unei poieniţe de flori, într-o dup-amiază fierbinte de vară? N-aş zice.
― Dolores! m-a strigat ea. Dolores Claiborne!
Nu mi-am dat seama nici atunci şi nici multă vreme dup-aia că m-a chemat pe numele de domnişoară, chiar dacă Joe era cât se poate de viu în dimineaţa aia şi deşi nu se mai întâmplase niciodată. Iar în momentu' în care am priceput asta, un junghi m-a străbătut din cap până-n picioare de parcă ar fi trecut un drac pe lângă mine.
― 'Neaţa, Vera. Îmi pare rău că ziua e atât de mohorâtă.
A privit o clipă spre ceru' care se umpluse de nori joşi şi aducători de ploaie şi apoi a zâmbit.
― Soarele o să apară până la ora trei.
― O spui de parcă i-ai fi trimis un ordin.
O aţâţam numa', da' ea a dat din cap serioasă şi mi-a zis:
― Da, exact asta am făcut. Şi acu' fugi la bucătărie, Dolores, şi vezi de ce idiotu' ăla de chelner n-a adus încă tava cu cafele.
M-am dus să fac ceea ce mă rugase, da' până să apuc să mă îndepărtez mai mult de câţiva paşi, a strigat după mine la fel ca înainte cu două zile, când îmi declarase că, uneori, o femeie trebuie să fie jigodie pentru a supravieţui. M-am întors, gândindu-mă că îmi va repeta acelaşi lucru. Nu s-a-ntâmplat aşa. Stătea acolo, în frumoasa ei rochie roşu cu alb, cu mâinile înfipte în şolduri, cu coada de cal atârnându-i pe un umăr şi arătând în lumina albă a dimineţii de douăşunu de ani, nici un pic în plus.
― La trei o să fie soare, Dolores! O să vezi că am dreptate.
Gustarea s-a terminat pe la unşpe, iar bucătăria ne-a rămas în sarcină numa' mie şi fetelor pân' la prânz, fiin'că organizatorii se căraseră pe Island Princess ca să înceapă pregătirile pentru actu' al doilea. Vera însăşi a plecat destul de târziu, pe la douăşpe jumate, ducându-i şi pe ultimii patru musafiri la docuri în vechiul Ford, model Ranch Wagon, pe care-l ţinea pe insulă. M-am ocupat cu spălatu' până pe la unu, apoi i-am spus lu' Gail Lavesque, care fusese oarecum asistenta meu în acea zi, că mă doare capu' şi mi-e puţin greaţă, aşa că, întrucât grosu' mizeriei fusese curăţat, voiam să plec acasă. Când să ies, Karen Jolander m-a îmbrăţişat şi mi-a mulţumit. Plângea. Vă jur că, de când am cunoscut-o, fata aia n-a avut niciodată ochii complet uscaţi.
― Nu ştiu cine ţi-a spus toate astea, Karen, i-am zis, da' n-ai pentru ce să-mi mulţumeşti. N-am făcut nici cel mai mic lucru s-o merit.
― Nimeni nu mi-a spus nimic, da' ştiu că dumneavoastră aţi fost, doamnă St. George.
Nimeni altcineva nu îndrăzneşte să înfrunte balauru'.
Am sărutat-o pe obraz şi i-am zis că nu trebuia să aibă nici un motiv de îngrijorare atâta vreme cât nu mai scăpa şi alte farfurii din mână. Apoi am pornit-o spre casă.
Îmi aduc aminte tot ce s-a-ntâmplat, Andy, totu', da' mi se pare că toate s-au petrecut în cel mai real vis pe care l-ar putea avea cineva într-o viaţă, de când am păşit pragu' casei lu' Vera şi am luat-o spre centru. Îmi spuneam încontinuu: "Mă duc acasă să-mi omor bărbatu'. Mă duc acasă să-mi omor bărbatu'", de parcă aş fi vrut să-mi înfig cuvintele în minte la fel cum ţi-ai înfige o unghie într-un lemn moale ca mahonu', numa' să reuşeşti s-o ţii acolo îndeajuns de multă
vreme. Da' privind acu' înapoi, cre' că îmi rămăseseră în cap. Doar inima nu putea înţelege.
Deşi se făcuse doar unu jumate când am ajuns în sat, iar eclipsa avea să înceapă abia peste trei ore, străzile erau anormal de pustii. M-au îndemnat să mă gândesc la orăşelu' ăla din partea de sud a statului unde se spune că nu trăieşte nimeni. Apoi am privit înspre aco-perişu' hotelului The Harborside şi ceea ce am văzut mi s-a părut şi mai anormal. Cre' că deja se găseau acolo mai mult de patruzăci de inşi, fâţâindu-se dintr-un loc în altu' şi studiind întruna ceru', ca fermierii în timpu' semănatului. M-am uitat înspre docuri şi am remarcat vasu' Princess cu scara de acces deja coborâtă şi puntea specială pentru maşini plină de oameni. Se plimbau cu băuturile în mână, de parcă s-ar fi găsit la un cocteil în aer liber. Până şi docurile musteau de oameni şi mai existau încă vreo sută de bărci mici (mult mai multe decât am putut vedea vreodată acolo) deja ancorate în largu' oceanului şi aşteptând. Se pare că toţi, fie că se aflau pe acoperişu' hotelului, pe docuri sau pe puntea vasului Princess, purtau ochelari de soare şi aveau ori ustensile cu lentile fumurii pentru urmărit eclipsa, ori cutii reflectorizante. N-a mai fost niciodată vreo zi
similară pe insulă şi, chiar dacă mintea nu mi-ar fi fost ocupată cu altceva, tot m-aş fi simţit ca plutind într-un vis.
Magazinu' era deschis, eclipsă sau nu, şi bănuiesc că jigodia aia şi-ar fi vândut marfa şi în ziua Apocalipsei. M-am oprit, am cumpărat o sticlă de Johnnie Walker Red şi apoi am mers pe East Lane pân' acasă. Primu' gest a fost să-i întind lu' Joe sticla; n-a comentat, doar şi-a pus-o în poală. Apoi am intrat în casă şi am luat punga pe care mi-o dăduse Vera, cea cu ochelarii de soare şi cutiile reflectorizante. Când am revenit pe verandă, Joe ţinea sticla în lumină ca să-i stu-dieze culoarea.
― Ai de gând s-o bei sau o admiri numa'?
Mi-a aruncat o privire suspicioasă şi mi-a zis:
― Ce dracu' e cu asta, Dolores?
― E un cadou în cinstea eclipsei. Dacă nu-l vrei, po' să-l arunc la chiuvetă.
M-am întins s-o apuc, da' a smucit-o repede înapoi.
― Mi-ai făcut o grămadă de cadouri în ultima vreme. Eclipsă sau nu, nu ne putem permite aşa ceva
Da' asta nu l-a oprit să-şi scoată briceagu' din buzunar ca să taie dopu'; nici măcar nu i-a încetinit mişcările.
― Păi, ca să fiu sinceră, nu e vorba doar de eclipsă. M-am simţit atât de liniştită şi împăcată, încât am vrut să-ţi transmit şi ţie fericirea mea. Şi fiin'că am observat că ceea ce te face pe tine fericit provine mai mult din conţinutul unei sticle...
L-am urmărit cum îndepărtează dopu' şi cum îşi toarnă în pahar. Mâna îi tremura puţintel şi nu-mi părea rău deloc. Cu cât devenea mai nesigur pe el, cu atât îmi creşteau mie şansele.
― Ce motive ai să te simţi bine? m-a întrebat. S-a inventat vreo pilulă care lecuieşte urâţenia?
― E nasol să spui un asemenea lucru cuiva care tocma' ţi-a cumpărat o sticlă de scotch clasa-ntâi. Poate chiar ar trebui s-o duc înapoi. Am întins mâna spre ea, da' Joe a fost iar mai rapid.
― Puţine şanse.
― Atunci poartă-te frumos. Ce s-a-ntâmplat cu sentimentele-alea bune pe care ar fi trebuit să le capeţi la întâlnirile antialcoolicilor?
Da' nu mi-a luat în seamă cuvintele, ci a continuat să se uite la mine ca un funcţionar care încearcă să se prindă dacă a fost sau nu tras pe sfoară.
― De ce dracu te simţi tu atât de fericită? m-a întrebat din nou. Din cauza plozilor, nu? Că
nu-s acasă?
― Nu, deja le duc doru', i-am răspuns şi n-am minţit nici un pic.
― Da, aşa-i, şi a sorbit o înghiţitură. Atunci ce-i?