nu asta era problema, adică nu cu ei.
Problema o constituia faptu' că nici Joe Junior, nici micu' Pete nu prea voiau să se ducă. Iar io nu le făceam vreo vină din asta, căci băieţii Forbert intraseră deja în adolescenţă şi n-aveau prea mult timp de pierdut cu doi puşti ca ei. A fost cât p-aci să renunţ, da' n-aş fi putut să las să
se-ntâmple una ca asta. Până la urmă, am strâns din dinţi şi i-am silit să plece. Joe Junior se dovedise cel mai îndărătnic. A trebuit să-l iau deoparte şi să-i spun: "Priveşte-o ca pe-o vacanţă
fără taică-tău." Se pare că asta l-a convins, şi e trist, dacă stai să te gândeşti, nu?
O dată ce-am fixat excursia din iulie a băieţilor, n-am mai avut nimic de făcut, decât să le
aştept plecarea şi-mi închipui că pân' la urmă au fost îndeajuns de fericiţi de despărţire. Joe băuse întruna începând din 4 Iulie şi nu cred că le plăcea prea tare băieţilor să-l aibă în preajmă.
Faptu' că bea nu era o surpriză pentru mine; io îl împinsesem. Prima dată, fiind deja matol, a deschis uşa bufetului şi i s-a părut ciudat că a găsit o sticlă nedesfăcută de whisky pe raftu' de deasupra chiuvetei; îmi amintesc că m-a întrebat dacă am căzut cumva în cap. Dup-aia n-a mai pus nici o întrebare. De ce să-l mai intereseze? De pe 4 Iulie până în ziua morţii, Joe St George a avut alcool în sânge în cea mai mare parte a timpului ― uneori, de fapt, sânge în alcool, ca să zic aşa ― şi nu mai stătea să se mire de unde a dat norocu' peste el... Nu unu' ca Joe.
Situaţia mi se potrivea ca o mănuşă, numa' că în perioada ce a urmat după 4 Iulie, adică o săptămână înainte şi una după plecarea băieţilor, n-a mai fost chiar atât de plăcut. Mă duceam la Vera pe la şapte, lăsându-l în pat pleoştit ca o plăcintă, sforăind îngrozitor şi având păru'
sculat în cap drept în sus. Mă întorceam pe la două-trei şi-l găseam trântit pe verandă (îşi scosese afară balansoaru'), cu ziaru' American într-o mână şi cu al doilea sau al treilea pahar de băutură în ailaltă. Niciodată nu chema pe cineva cu care să-şi împartă whiskyul, pen' că Joe al meu nu poseda ceea ce s-ar numi un suflet caritabil.
Aproape în fiecare zi a lu' iulie exista câte un articol pe prima pagină a ziarului American referitor la eclipsă, da' îmi închipuiam că, deşi îl citea, tot nu pricepea foarte bine ce se va întâmpla la sfârşitu' lunii. Vedeţi voi, nu dădea nici un ban găurit pe aşa ceva. Nu-i păsa decât de comunişti, de antirasişti (numa' că le spunea "câinii de pază ai negroteilor") şi de noua iubire pentru evrei a Casei Albe. Dacă ar fi ştiut cum o va păţi Kennedy patru luni mai târziu, cre' că ar fi murit aproape fericit, într-atât de odios era
Mă aşezam mereu în acelaşi loc lângă el şi-l ascultam vorbind cu patos despre ceea ce descoperise în ziar, îndeajuns de important încât să-i scoale muşchii. Voiam să-l obişnuiesc cu prezenţa mea după ce veneam acasă, da' aş minţi să vă zic că mi se părea o treabă uşoară. Ştiţi, nu m-ar fi deranjat nici pe jumate faptu' că trăgea la măsea, dacă ar fi fost mai bine dispus din cauza asta. Cu unii aşa se-ntâmplă, da' Joe nu făcea parte dintre ei. Alcoolu' scotea la suprafaţă
femeia din el, care întotdeauna meliţă într-o oră cât alţii în două zile.
Cu toate astea, pe măsură ce se apropia măreaţa zi, abia aşteptam să plec de la Vera, chiar dacă mă-ntorceam la un soţ beţiv şi împuţit. Vera îşi petrecuse toată luna iunie agitându-se de colo-colo, sporovăind vrute şi nevrute, verificându-şi de nu ştiu câte ori aparatura optică şi vorbind ceasuri în şir la telefon ― cre' că i-a sunat pe ăia care se ocupau de organizarea excursiei cu feribotu' de cel puţin două ori pe zi în ultima săptămână a lunii ―, şi asta nu reprezenta decât o mică parte a listei ei zilnice de activităţi.
M-au ajutat şase fete la curăţenie în iunie şi opt după 4 Iulie. A fost număru' cel mai mare de angajaţi pe care l-a avut Vera vreodată, înainte sau după moartea soţului ei. Fiecare colţişor al casei fusese lustruit atât de tare, încât strălucea, şi se puseseră aşternuturi în toate paturile. La dracu', a trebuit să mai aranjăm câteva paturi şi în seră sau pe veranda aflată la etaju' doi.
Aşteptau cel puţin vreo şase oaspeţi pentru sfârşitu' de săptămână, când avea să fie eclipsa, s-ar fi putut să vină chiar şi douăzăci. Nu-i mai ajungeau orele dintr-o zi şi se învârtea ca o maşină de curse, însă era fericită.
Apoi, imediat după ce-am împachetat lucrurile băieţilor pentru plecarea la mătuşa Alicia şi unchiu' Jack, prin 10-11 iulie, cam aşa ceva, cu vreo săptămână înainte de eclipsă, i-a zburat toată buna dispoziţie.
I-a zburat? Pe dracu', nu-i bine zis. I-a explodat ca un balon înţepat cu un ac. Într-o zi zumzăia ca un avion cu reacţie şi, în următoarea, colţurile gurii i se mutaseră în dreptu'
genunchilor, iar ochii îi căpătaseră acea expresie rea şi neliniştită pe care o remarcasem de atâtea ori de când începuse să-şi petreacă tot timpu' singură pe insulă. În ziua aia a concediat două fete, pe una fiin'că se cocoţase pe o perniţă să spele geamurile din salon şi pe ailaltă fiin'că o prinsese râzând în bucătărie cu unu' dintre organizatorii excursiei. Cu a doua a fost îngrozitor, pen' că a izbucnit în plâns. I-a zis Verei că îl cunoştea pe băiat încă din liceu, nu-l mai văzuse de-atunci şi că tocma' îşi aminteau de vremurile trecute. Şi-a cerat scuze şi a implorat-o să n-o dea afară, că
maică-sa s-ar fi înfuriat mai rău ca un cotoi picat într-un butoi cu apă dacă s-ar fi întâmplat una ca asta.
Da' n-a înmuiat nici o bucăţică din Vera.
― Ia şi partea bună a lucrurilor, dragă, i-a zis cu cea mai dură voce a ei. Mama ta s-ar putea să se înfurie, da' tu vei avea atât de mult timp să discuţi despre vremurile bune din liceul Jonesport High.
Fata, adică Sandra Mulcahey, a plecat pe şosea cu capu' în pământ şi plângând de ţi se frângea inima. Vera stătea în hol, puţin aplecată de mijloc, ca s-o poată privi mai bine prin geamu' de la uşa din faţă. Abia m-am abţinut să-i trag un şut în cur, căci avea o poziţie perfectă... Da' simţeam şi puţină milă pentru ea. Nu mi-a fost prea greu să-mi dau seama ce se
petrecuse de-şi schimbase starea de spirit şi puţin mai târziu am ştiut sigur. Chit că închiria sau nu feribotu', oricum copiii ei nu aveau de gând să vină pentru a urmări de pe insulă eclipsa. Probabil că îşi făcuseră alte planuri, aşa cum se întâmplă cu copiii care nu se gândesc nici un moment la sentimentele părinţilor lor, da' bănuiam că relaţiile dintre ei rămăseseră la fel de rele.
Dispoziţia Verei se îmbunătăţea pe măsură ce oaspeţii începeau să apară, adică pe 16 sau pe 17, da' încă mai eram bucuroasă să plec de-acolo; marţi, pe 18, a mai concediat o fată, pe Karen Jolander de astă dată. Marea ei crimă fusese că scăpase o farfurie din mână care, de altfel, era crăpată. Karen nu plângea în momentu' în care a ieşit pe uşă, da' se vedea că se stăpânea doar ca să-şi dea drumu' la prima cotitură.
Ei bine, şi atunci am făcut un lucru prostesc, da' tre' să reţineţi că şi io aveam nervii destul de încordaţi. M-am forţat să aştept până am pierdut-o pe Karen din vedere şi apoi m-am dus s-o caut pe Vera. Am găsit-o în curtea din spatele casei. Îşi legase pălăria de paie atât de strâns, încât marginile îi atingeau urechile, şi pocnea atât de tare din foarfecele de grădinărit, încât ţi-ai fi putut închipui că se transformase în madam Dufarge şi că reteza capete de oameni, nu nişte trandafiri pentru vazele din sufragerie şi din salon.
M-am apropiat de ea şi i-am zis:
― Ai făcut o mare ticăloşie dând-o afară pe fata aia!
S-a ridicat în picioare şi mi-a aruncat o privire trufaşă, de doamnă cu maniere alese.
― Crezi? Mă bucură atât de mult să-ţi aud opinia, Dolores. Ştii, o aşteptam cu nerăbdare; în fiecare seară când mă duc la culcare, stau întinsă în întuneric şi mă gândesc la întâmplările zilei, punându-mi mereu aceeaşi întrebare: "Ce-ar fi făcut Dolores Claiborne în locu' meu?"
Ei bine, asta m-a înfuriat mai tare ca orice.
― Po' să-ţi zic un lucru pe care Dolores Claiborne nu l-ar face, adică să-şi verse nervii pe altcineva când e dezamăgită şi nenorocită din vreun motiv sau altu'. Cre' că încă n-am ajuns la un asemenea nivel de ticăloşie.
Şi-a căscat gura de parcă cineva i-ar fi scos şuruburile care-i ţineau maxilarele închise. Sunt aproape convinsă că a fost prima oară când am luat-o prin surprindere, aşa că am zbughit-o înapoi spre casă până să bage de seamă cât de rău mă speriasem. Când am intrat în bucătărie, picioarele îmi tremurau atât de tare, că a trebuit să mă duc şi să mă aşez pe un scaun ca să mă
liniştesc. Mă gândeam: "Eşti nebună, Dolores, ai călcat-o prea tare pe coadă." M-am ridicat numa'
cât să pot privi pe geamu' de deasupra chiuvetei, da' se întorsese cu spatele şi îşi mânuia foarfecele cu toată forţa: trandafirii cădeau în coş ca nişte soldaţi morţi cu capetele însângerate.
Mă pregăteam să plec acasă în dup-amiaza aia, când ea a apărut în spatele meu şi mi-a spus să mai stau cinci minute fiin'că vrea să discute ceva cu mine. Inima mi s-a strâns şi am simţit un junghi străbătându-mă din cap până-n vârfu' unghiilor de la picioare. N-aveam nici cel mai mic dubiu că-mi sunase ceasu' şi că o să-mi spună că se poate dispensa de serviciile mele, că
o să-mi arunce o privire în stil Pupă-Mi-Obrăjorii-Din-Dos, iar io o să închid uşa în urma mea, da'
de data asta pentru totdeauna. Ai crede că ar fi trebuit să-mi pară o uşurare să termin cu ea şi probabil că pe undeva chiar aşa ar fi fost, da' pe de altă parte mă durea sufletu'. Împlinisem treişcinci de ani, lucram de şaişpe şi încă nu fusesem niciodată concediată. În acelaşi timp însă
există şi lucruri scârboase pe care cineva tre' să le suporte, iar io m-am forţat din răsputeri să-mi păstrez controlu', în clipa în care m-am întors să-i fac faţă.
Deşi, când i-am văzut chipu', mi-am dat seama că nu venise să mă concedieze. Tot fardu', intact de dimineaţă, acu' se întinsese, iar pleoapele i se umflaseră atât de tare, încât mi-am închipuit ori că plânsese, ori că trăsese un pui de somn. Ţinea în braţe o pungă de hârtie maro, ca alea de la băcănie, şi aproape mi-a aruncat-o.
― Poftim, a zis.