― Ştiu, a zis, începând să tricoteze un nou rând. Cunosc totu' despre asta, Dolores.
― Ei bine, dacă nu reuşesc să mă controlez, o să-i fac felu', ceea ce mă înspăimântă. Abia dup-aia o să fiu în stare să uit povestea banilor. O să pot uita absolut tot.
― Aiurea, a spus ea, şi andrelele continuau să-i clicăie în poală. Există în fiecare zi soţi care mor. Ei, probabil că şi în clipa asta moare unu' în timp ce noi stăm aici şi discutăm. Mor şi le lasă
nevestelor banii. Îşi terminase rându' şi a ridicat ochii spre mine, da' nu aveam cum să văd ce exprimau din cauza umbrelor aruncate de ploaie. Se încolăceau şi se târau pe faţa ei ca nişte şerpi. Ar trebui să ştiu mai bine, nu? În fond, uită-te ce s-a întâmplat cu al meu.
N-am reuşit să scot nici un cuvânt. Limba îmi rămăsese lipită de ceru' gurii ca unsă cu clei.
― Un accident, a zis cu o voce clară ca a unei profesoare, devine uneori cel mai bun tovarăş
al unei femei nefericite.
― Ce vrei să spui? am întrebat-o. Fusese numa' o şoaptă, da' m-a surprins cum de reuşise să-mi iasă pe gură.
― Păi, orice-ţi trece prin cap, mi-a zis. Apoi a rânjit ― n-a zâmbit, a rânjit. (Şi ca să fiu sinceră, Andy, rânjetu' ăla mi-a îngheţat sângele în vine.) Numa' să nu uiţi niciodată că tot ce-i al lui e şi al tău şi ce-i al tău e şi al lui. Dacă se-ntâmplă să aibă vreun accident, banii pe care şi-i ţine în bancă vor fi ai tăi. Aşa spune legea în măreaţa noastră ţară.
Şi-a înfipt ochii într-ai mei, iar umbrele ploii s-au retras pentru o clipă, lăsându-mă să-i prind în sfârşit privirea. Ceea ce am văzut însă m-a determinat să renunţ instantaneu. Pe dinafară, Vera arăta la fel de rece ca un bebeluş din interioru' unui sloi de gheaţă; da' se părea că
înăuntru avea o temperatură ceva mai ridicată; aproximativ la fel de mare ca în mijlocu' unei păduri incendiate, am estimat io. În mod sigur, prea fierbinte ca s-o pot suporta prea multă
vreme.
― Legea e o chestie încântătoare, Dolores. Iar dacă un om îngrozitor are un accident îngrozitor, şi asta poate fi o chestie încântătoare.
― Spui cumva... am început io şoptit, căci eram incapabilă să scot un sunet mai puternic.
― Nu spun nimic.
În zilele alea, când Vera se decidea să încheie un subiect, n-aveai nici o şansă să-l continui.
Şi-a băgat andrelele în coş şi s-a ridicat în picioare.
― Mai e ceva, patu' ăla n-o să se facă niciodată singur, cu tine aşezată pe el. Eu cobor să
pun ceainicul pe foc. Poate după ce-o să termini treaba aici, ţi-ar plăcea să vii jos să guşti o bucăţică din plăcinta cu mere pe care am adus-o de pe continent. Şi, cu puţin noroc, poate şi un pic de îngheţată de vanilie.
― Bine, am zis.
Capu' mi se învârtea ca o morişcă şi singuru' lucru de care devenisem într-adevăr sigură că
m-ar fi făcut să-mi revin era să mănânc o felie de plăcintă de la o brutărie din Jonesport. Pentru prima dată în ultimele patru săptămâni mă apucase foamea, ca urmare a faptului că, într-un fel, mă descărcasem.
Cu mâna pe clanţă, Vera a întors capu' să-mi spună:
― Nu mi-e deloc milă de tine, Dolores. Nu mi-ai zis niciodată că erai gravidă când te-ai măritat cu el, da' nici n-a fost nevoie. Chiar şi cu o minte ca a mea proastă la matematică, tot reuşesc să adun şi să scad. De cât timp, de trei luni?
― Sase săptămâni, am zis, şi vocea mi-a sunat ca un fluier. Selena s-a născut puţin mai devreme.
A scuturat din cap.
― Şi cum ar proceda o fetiţă provincială dacă ar afla că a căzut pe bec? E evident, nu?... Da'
cine se grăbeşte să se mărite sfârşeşte adesea prin a regreta amarnic în momentele de răgaz, probabil că ai învăţat asta pe propria-ţi piele. Păcat că mămica ta cea sfântă nu ţi-a spus aşa ceva când ţi-a explicat că unde nu-i cap, vai de picioare şi că în orice om se ascunde şi o parte bună. Da' pot să-ţi mai dau un sfat, Dolores: plânsul în hohote cu faţa băgată în şorţ nu apără
virginitatea fiicei tale de împuţitu' ăla de mascul, sau banii copiilor, dacă i-a intrat în cap să-i cheltuiască. Da' uneori bărbaţii, mai ales cei care beau, au într-adevăr accidente. Se mai rostogolesc pe scări, mai alunecă în baie, iar câteodată le mai cedează frânele şi intră cu BMW-ul într-un stejar când se grăbesc să vină acasă de la apartamentu' amantei din Arlington Heights.
Apoi a ieşit din cameră, închizând uşa după ea Am făcut patu' gândindu-mă la cuvintele ei...
Despre cum un om îngrozitor ar putea avea un accident îngrozitor, şi cum ăsta e uneori un lucru încântător. Am început atunci să întrezăresc ceea ce oricum se aflase tot timpu' în faţa mea şi ceea ce aş fi observat mai repede dacă creieru' nu mi s-ar fi zbătut în ţeastă cuprins de panică, la fel ca o rândunică prinsă într-o încăpere cu geamurile închise.
Până când am terminat plăcinta şi am condus-o în dormitor pentru siesta de după masă, deja mintea mi se limpezise şi reuşisem să iau o hotărâre. Voiam să scap de Joe, să recuperez banii copiilor şi, mai mult decât orice, să-l fac să plătească pentru tot ce pătimisem din cauza lui... Şi în special pentru Selena. Iar dacă ticălosu' ăla avea un accident, un anumit tip de accident, toate astea s-ar fi realizat. Banii pe care nu-i puteam obţine câtă vreme mai era încă în
viaţă i-aş fi moştenit după ce murea. Fusese el îndeajuns de şmecher să pună laba pe pitaci, da'
nu suficient, încât să scrie un testament din care să mă excludă. Şi nu datorită lipsei de inteligenţă, căci felu' în care şi-a însuşit economiile mă convinsese să-l consider mai viclean decât îl crezusem pân' atunci, ci numa' datorită modului lui de-a gândi. Sunt absolut convinsă că, în adâncul sufletului, Joe St. George nu-şi închipuia c-o să moară vreodată.
Iar io, fiind nevasta lui, căpătăm totu'.
Când am plecat de la Pinewood în dup-amiaza aia, ploaia deja se oprise şi am mers spre casă foarte încet. Încă nu parcursesem jumate de drum când am început să mă gândesc la puţu'
ăla vechi din spatele şopronului.
Am ajuns acasă şi n-am găsit pe nimeni, băieţii ieşiseră să se joace, iar Selena lăsase un bileţel în care mă anunţa că se dusese la doamna Devereaux s-o ajute la spălatu' lenjeriei... Pe vremea aia se ocupa de toate aşternuturile din hotelu' The Harborside. N-aveam idee unde ar fi putut să fie Joe, da' nu-mi păsa. Nu mă interesa decât faptu' că nu-i văzusem camioneta în curte şi că, oricum, cu toba de eşapament atârnându-i de-o sârmă, aş fi aflat dacă sosea cu mult timp înainte.
Am mai rămas puţin să studiez bileţelu' Selenei. Sunt atât de ciudate micile amănunte care împing o persoană la luarea unei decizii finale, de la "poate" la "trebuie" şi apoi la "sigur", ca să
mă exprim în felu' ăsta. Nici măcar acu' nu ştiu prea bine dacă într-adevăr mă hotărâsem să-l omor pe Joe înainte de-a mă întoarce acasă de la Vera Donovan în ziua aia. I-adevărat că voiam să verific puţu', da, numa' că asta ar fi putut însemna un simplu joc copilăresc în stil de-a doctoru'. Dacă Selena nu mi-ar fi lăsat biletu', probabil că nu l-aş fi ucis niciodată... Şi indiferent ce-o să păţesc, Andy, ea nu tre' să afle.