Scria ceva în genu' ăsta: "Mamă, am plecat la doamna Devereaux împreună cu Cindy Babcock să ajut la spălat; în acest weekend le-au sosit mai mulţi clienţi decât se aşteptaseră, şi ştii cât de rău o duce doamna Devereaux cu artrita. Săraca de ea, părea la capătu' puterilor când m-a sunat. O să mă întorc la timp ca să pregătim, cina. Te sărut cu dragoste, Selena."
Eram sigură că n-o să vină înapoi cu mai mult de cinci sau şapte dolari, însă în culmea fericirii pen' că îi câştigase. Şi ar fi fost la fel de încântată şi altă dată dacă ar fi sunat doamna Devereaux sau Cindy după ea, iar dacă i s-ar fi oferit o slujbă de cameristă cu juma' de normă pe timpu' verii, garantat că m-ar fi bătut la cap să o las. Fiin'că banii sunt bani şi se obţineau foarte greu în zilele alea pe insulă, când cel mai obişnuit mod de viaţă era munca la negru.
Doamna Devereaux avea să sune din nou şi i-ar fi scris cu mare plăcere o recomandare Selenei în caz că ar fi rugat-o, pen' că fiică-mea era muncitoare şi nu se temea să-şi îndoaie spatele sau să se murdărească pe mâini la nevoie.
Cu alte cuvinte, semăna cu mine pe vremea când aveam aceeaşi vârstă, şi vedeţi şi voi cum am ajuns, cu o cutiuţă de calmante pentru şale în dulăpiorul de medicamente. Da' Selena nu vedea nimic rău în asta, însă abia împlinise cinşpe ani şi nici o fată de cinşpe ani nu-i în stare să-şi dea naibii seama de vreo chestie, chiar dacă aia se găseşte sub nasu' ei. Am tot citit şi recitit bileţelu', gândindu-mă: "Dă-o-n mă-sa de treabă, nu vreau s-o sfârşească la fel ca mine, îmbătrânită şi aproape terminată la treişcinci de ani. N-o să se-ntâmple aşa ceva chiar dacă ar trebui să mor pentru asta." Da' ştii ceva, Andy? Nu credeam că lucrurile or să ajungă atât de departe. Presupuneam că va fi suficient să moară numa' Joe la noi în casă.
I-am aşezat bileţelu' pe masă, mi-am aranjat din nou cutele de la mantaua impermeabilă şi mi-am pus cizmele de cauciuc. Am mers până la bolovanu' alb din spate, pe care stătusem cu Selena când îi spusesem să nu-i mai fie frică de Joe fiin'că îmi promisese că o s-o lase în pace.
Ploaia se oprise, da' încă mai auzeam apa scurgându-se din tufărişu' de mure crescut în dosu'
casei şi vedeam stropii atârnând de crengi. Arătau ca cerceii cu diamante în formă de picătură ai Verei Donovan, numa' că nu atât de mari.
Tufişurile se întindeau pe mai mult de juma' de pogon, aşa că, în timp ce-mi croiam drum printre ele, îmi părea al naibii de bine că aveam mantaua impermeabilă şi cizmele înalte. Nu-mi păsa mie de umezeală, ghimpii erau criminali. La sfârşitu' anilor patruzăci acolo creşteau numa'
flori şi gazon, iar gura puţului se putea zări dintre ele, da' la aproape şase ani după ce ne-am căsătorit şi ne-am mutat în casa pe care o moştenise bărbatu-meu la moartea unchiului lui, puţu' secase. Joe l-a rugat pe Peter Doyon să vină şi să sape altu' în partea de vest a grădinii. De-atunci n-am mai avut nici cea mai mică problemă cu apa.
După ce n-am mai folosit puţu' vechi, jumatea de pogon din spatele şopronului s-a transformat într-un tufăriş încâlcit de mure, care îmi ajungea până la piept, iar ţepii îmi agăţau şi-mi sfâşiau mantaua în timp ce mă învârteam printre crengi, căutând scândurile de lemn care marcau gura puţului secat. Abia după ce m-am zgâriat de vreo două-trei ori pe mâini, mi-am tras mânecile peste ele.
Până la urmă am găsit blestemăţia, fiind cât p-aci să pic în ea. Pusesem un picior pe ceva
elastic şi nesigur, am auzit o trosnitură sub mine şi m-am tras înapoi exact cu o secundă înainte ca scândura să cedeze. Cu puţin ghinion, aş fi căzut acolo şi probabil că tot acoperişu' puţului s-ar fi făcut bucăţi. Cip-cirip, şi păsărică ar fi fost în fântânică.
M-am aşezat în genunchi, cu o mână protejându-mi faţa de ţepii murelor, care ar fi putut să-mi brăzdeze obrajii sau chiar să-mi scoată vreun ochi, şi am privit îndeaproape locu'.
Capacul măsura vreun metru şi un sfert lăţime şi unu' jumate lungime, toate scândurile erau albe, deformate şi scorojite. Am împins puţin una dintre ele cu mâna, şi parcă ar fi fost un beţişor de lemn dulce şi sfârâmicios. Abia pe care pusesem io picioru' se curbase în ultimu' hal şi se zăreau aşchiile de pe marginile crăpăturilor. Aş fi căzut în mod sigur în puţ, iar pe vremea aia nu cântăream decât vreo şaişcinci de kile. Joe avea cu cel puţin douăzăci de kile mai mult.
Mi-am scos batista din buzunar şi am legat-o în vârfu' unui tufiş aflat în partea dinspre şopron a puţului, pentru a-l găsi cu uşurinţă mai târziu. Apoi m-am întors în casă. În noaptea aia am dormit ca un nou-născut şi n-am visat urât, pentru prima dată de când îmi mărturisise Selena cum se purtase Prinţu' cel Fermecător de tătic cu ea.
Asta se întâmpla pe la sfârşitu' lu' noiembrie, iar io nu mai intenţionam să fac nimic o bună
bucată de timp. Mă întreb dacă ar trebui să vă spun şi de ce, da' oricum am să vă zic: în caz că s-ar fi petrecut ceva prea curând după discuţia avută cu Selena pe feribot, ar fi fost posibil ca bănuielile Selenei să se îndrepte către mine. Nu voiam una ca asta, fiin'că mai exista o parte a fiinţei ei care-l iubea, probabil că nu va înceta niciodată s-o facă, şi mă înspăimânta până şi gându' că ar fi putut suspecta vreodată cel mai mic lucru. Ce părere ar mai fi avut atunci despre mine se subînţelege, da' cum s-ar mai fi simţit ea?! În ce fel au decurs toate, ei bine, nu contează
acu'. O să ajung şi acolo, sper.
Aşa că am lăsat timpu' să se scurgă, în pofida faptului că, o dată ce-mi intrase un lucru în cap, cu greu eram în stare să mă abţin să nu-l pun în practică. Zilele treceau la fel ca de obicei.
Uneori o întrebam pe Selena despre el. "Taică-tău se poartă bine cu tine?" îi spuneam, şi amândouă înţelegeam ce însemnau de fapt cuvintele astea. Întotdeauna îmi răspundea că da, ceea ce reprezenta o mare uşurare pentru mine, pen' că, în caz că l-ar fi apucat din nou, ar fi trebuit să scap imediat de Joe, fără a mai ţine cont de vreun risc. Sau de consecinţe.
Da' existau altele cu care să-mi bat capu' în timpu' Crăciunului şi la începutu' anului 1963.
Banii, în primu' rând, căci în fiecare dimineaţă mă trezeam cu gându' că ar fi putut să-i cheltuiască în cursu' zilei. De ce mă îngrijora chestia asta? Păi, deja trei sute de dolari se duseseră rapid pe apa sâmbetei şi nici n-aveam cum să-l împiedic să-i toace şi pe ăilalţi, io aşteptând să se scurgă îndeajuns de mult timp, de dragu' timpului, nu de altceva, aşa cum se zicea în adunările antialcoolicilor. Nu vă spun de câte ori am căutat carnetu' ăla blestemat de economii, pe care i-l dăduseră când îi şmecherise şi îşi deschisese propriu' lui cont, da' n-am reuşit să-l găsesc. Aşa că tot ceea ce îmi rămăsese de făcut era să urmăresc dacă vine acasă cu vreun nou ferăstrău sau cu vreun ceas scump cu brăţară la încheietura mâinii, sperând că n-a pierdut prea mulţi dintre ei, eventual pe toţi, în fiecare weekend când se căra să joace pocher cu miză mare în Ellsworth sau Bangor. Niciodată în viaţă nu m-am mai simţit atât de neajutorată.
Apoi mă gândeam şi la momentu' când o s-o fac... asta dacă aş fi căpătat curaju' necesar.
Ideea de a folosi puţu' drept capcană era foarte bună, numa' să fi ţinut şi în practică; necazu'
fiind faptu' că rareori lucrurile ies după cum îţi imaginezi tu. Dacă ar fi murit frumos şi repede, aşa cum se-ntâmplă la televizor, totu' ar fi fost perfect. Da' chiar şi acu' treizăci de ani văzusem destule în viaţă ca să ştiu că lucrurile nu prea merg la fel şi în realitate.
De exemplu, dacă ar fi picat înăuntru şi ar fi început să ţipe? Nu se construise aşa mult ca acu' pe insulă, da' tot aveam trei vecini de-a lungul întinderii East Lane, familiile Caron, Langill şi Jolander. Ar fi putut să nu audă nici un ţipăt venind dinspre murărişu' din spatele casei noastre, da' pe de altă parte ar fi putut, mai ales în cazu' în care vântu' ar fi bătut destul de tare şi din partea potrivită. Şi nici asta nu era totu'. Mai exista şi posibilitatea ca East Lane să fie aglomerată, căci lega satu' de Head. Tot timpu' treceau pe-acolo camioane şi maşini, nu atât de multe ca acu', da' suficiente încât să-i pună probleme unei femei care se gândea la o chestie ca asta.
În clipa în care mi-a venit ideea, aproape mă hotărâsem să nu folosesc puţu' pentru a-i face de petrecanie, mi se părea prea riscant. Tot Vera m-a luminat, deşi nu cred că a ştiut-o vreodată.
Vedeţi voi, o fascina eclipsa. Stătuse pe insulă cea mai mare parte a anotimpului, iar când iarna era pe sfârşite, în fiecare săptămână apărea câte o tăietură din ziar pe panoul din bucătărie. După ce a sosit primăvara, aducând cu ea un vânt puternic şi nişte ploi reci, şi-a petrecut şi mai multă vreme p-aici, iar tăieturile din ziar deveniseră aproape zilnice. Adică articole din presa locală şi nu numa', de exemplu din Globe, New York Times sau reviste ca Scientific American.
O interesa atât de tare fiin'că i se părea o momeală sigură care să-i aducă la Pinewood pe
Donald şi pe Helga ― îmi tot repeta asta ―, da' o emoţiona şi ideea în sine. Pe la mijlocu' lu' mai, când vremea începuse în sfârşit să se încălzească, se stabilise definitiv pe insulă şi nici măcar nu mai pomenea de Baltimore. Nu mai vorbea decât despre porcăria de eclipsă. Avea patru aparate de fotografiat ― nici io nu mai discutam despre Brownie Starflashes ― în debara, trei dintre ele fiind deja montate pe trepied. Îşi cumpărase opt sau nouă perechi de ochelari de soare construiţi special şi pe care-i numea "observatori de eclipsă", lunete cu diverse lentile înăuntru, câte şi mai câte.
Apoi, pe la sfârşitu' lu' mai, am intrat în casă şi am văzut pe panou un articol din ziaru'
nostru, The Weekly Tide, cu titlu': HARBORSIDE VA FI LOCUL PRINCIPAL DE OBSERVARE A ECLIPSEI PENTRU REZIDENŢI ŞI VIZITATORI. Poza S arăta pe Jimmy Gagnon şi Harley Fox renovând acoperişu' hotelului, la fel de plat atunci ca şi acum. Şi ştiţi un lucru? Am simţit ceva schimbându-se în mine, exact ca în clipa în care remarcasem primu' articol despre eclipsă prins în piuneze fix în acelaşi loc.
Se spunea acolo că proprietarii hotelului The Harborside plănuiesc să transforme acoperişu'
într-un fel de observator în aer liber până în ziua în care va avea loc eclipsa. Mai scria că
acoperişu' va fi "special renovat" pentru acea ocazie (ideea că Gagnon şi Harley Fox ar putea renova ceva e amuzantă, dacă stai puţin să cugeţi) şi că se aşteptau să vândă trei sute cincizăci de bilete. Vizitatorii pe timpu' verii vor avea prioritate faţă de locuitorii permanenţi. Preţu' era destul de rezonabil, doi dolari, da' normal că vor servi şi mâncare, va exista şi un bar, căci astea sunt locurile în care hotelurile îi fraieresc pe oameni. Mai ales baru'.
Încă mai citeam articolu' când a intrat Vera. N-am auzit-o şi, în clipa în care a început să
vorbească, am sărit în aer.
― Ei bine, Dolores, care va fi? Acoperişu' hotelului The Harborside sau Island Princess?
― Cum adică Island Princessl am întrebat-o.
― L-am închiriat pentru dup-amiaza în care va avea loc eclipsa.