cum spusese domnu' Pease... Iar din cei trei mii rămaşi, cel puţin două mii cinci sute îi strânsesem io ― îi câştigasem frecând podele, spălând ferestre şi atârnând pe sârmă aşternuturile afurisitei de Vera Donovan ― cu şase cârlige, nu doar cu patru ― pe timpul verilor. Nu era chiar atât de nasol ca iarna, da' nici pe departe nu i-ai fi putut zice floare la ureche.
Io şi copiii urma totuşi să ne cărăm, pe-asta o hotărâsem definitiv, da' a naibii să fiu dacă
aveam de gând să plecăm cu buzunarele goale. Intenţionam ca şi copiii mei să aibă banii lor. În timp ce mă întorceam pe insulă, călătorind pe puntea principală a vasului Princess, cu tot oceanu' înainte, cu vântu' bătându-mi în faţă şi dându-mi păru' de la tâmple pe spate, am înţeles că trebuia să scot din nou banii ăia de la el. Însă nu ştiam cum.
Viaţa mergea înainte. Dacă ai fi privit numa' la suprafaţa lucrurilor, n-ai fi observat deloc că
se produsese o schimbare. Nu pare să se schimbe niciodată nimic pe insulă, dacă arunci numa' o privire superficială. Da' există mult mai mult în viaţă decât ce-ai putea tu vedea, fizic vorbind, iar pentru mine cel puţin, găsindu-mă chiar în vâltoarea curentului, toate păreau îngrozitor de schimbate. Şi modu' cum reuşisem să observ aşa ceva reprezenta o parte importantă. De data asta nu mai vorbesc despre al treilea ochi al meu, ăla interior; pe-atunci, vrăjitoarea din hârtie a micului Pete fusese dată jos şi ulcioarele pictate urcate din nou la locul lor, iar io vedeam tot ce trebuia doar cu cei doi ochi obişnuiţi.
De exemplu, privirea lacomă şi murdară a lu' Joe când o urmărea uneori pe Selena învârtindu-se în rochia ei, cum îi studia fundu' dacă se apleca să ia un şervet de vase din sertaru'
de jos. Felu' cum îl ocolea pe la trei poşte când el stătea în scaunu' lui, iar ea traversa camera de zi pentru a se duce în dormitor; cum se străduia să nu-l atingă cumva cu mâna când îi punea vreo farfurie la masă. Mi se frângea inima de durere şi de ruşine, da' mi se urca şi sângele la cap de mânie, în aşa hal, că mai tot timpu' mi se făcea greaţă de la stomac. Pentru numele lui Dumnezeu, era totuşi taică-său, cu sângele lui curgându-i prin vinele ei ― Selena moştenise până
şi păru' lui negru de irlandez şi degetele cu articulaţii fine ―, da' i se holbau ochii cât cepele dacă
îi pica vreodată breteluţa de la sutien de pe umăr.
Observam cum şi Joe Junior îl ocolea la fel de mult, cum evita să răspundă la întrebările pe care i le adresa Joe, dacă reuşea să se eschiveze, iar dacă nu, îi bolborosea ceva în scârbă. Îmi amintesc de ziua în care Joe Junior mi-a adus lucrarea scrisă de el despre preşedintele Roosevelt, după ce a primit-o de la profesoară. I-o notase cu A-plus, iar alături adăugase cu cerneală că era singuru' A-plus pe care-l dăduse în douăzăci de ani de învăţământ şi că o considera îndeajuns de bună ca să fie publicată în vreun ziar. L-am întrebat dacă i-ar fi plăcut s-o trimită la American din Ellsworth sau la Times din Bar Harbor. I-am spus că m-ar face fericită să plătesc timbrele. El a scuturat numa' din cap şi a râs. Da' nu cu un râs care să-mi placă prea mult, ci dur şi rece, exact ca al lu' taică-său.
― Să mă bată la cap încă şase luni de-acum încolo? m-a întrebat. Nu, mersi. Nu l-ai auzit niciodată pe tata numindu-l Franklin D. Jidănvelt?
Îl am şi acu' în faţa ochilor, Andy, avea numa' doişpe ani, da' aproape un metru optzăci; cum stătea acolo, în spatele şopronului, în picioare, cu mâinile înfundate în buzunare şi uitându-se în jos la mine în timp ce-i studiam lucrarea notată cu A-plus. Îmi amintesc până şi zâmbetu' lui, abia schiţat în colţurile buzelor. Nu era un zâmbet plăcut, nu conţinea nici un pic de bunătate, umor sau fericire. Exact ca al lu' taică-său, deşi n-aş fi fost niciodată în stare să-i zic asta.
― Dintre toţi preşedinţii, tata îl urăşte cel mai tare pe Roosevelt. Din cauza asta l-am ales pentru lucrare. Şi acum dă-mi-o, te rog, înapoi. Am de gând s-o ard în sobă.
― În nici un caz, frumosu' meu, am spus, iar dacă vrei să vezi cum e când zbori de la şopron până la poartă pocnit de mamaia personală, numa' încearcă să mi-o iei.
A ridicat din umeri nepăsător. Exact ca şi taică-său, doar că zâmbetu' i s-a lăţit pe faţă şi a devenit cu mult mai dulce decât reuşise Joe să fie în toată viaţa lui, făcând acelaşi lucru.
― Bine, mi-a spus. Numa' să nu-l laşi s-o vadă.
I-am spus c-o să am grijă, iar el a fugit să-şi tocească pingelele bătând mingea cu prietenu'
lui, Randy Gigeure. L-am urmărit cu privirea, încă ţinând lucrarea în mână şi gândindu-mă la ceea ce se întâmplase între noi. De fapt, mai mult la cum reuşise să obţină singuru' A-plus dat de profesoară în ultimii douăzăcî de ani şi cum o concepuse, alegând pentru temă exact preşedintele pe care taică-său îl detesta cel mai tare.
Apoi mai era şi micu' Pete, permanent agitându-şi poponeţu' prin jur şi făcând pe grozavu', cu buza lui de jos scoasă în afară, numindu-i pe unii jidani şi fiind pedepsit să rămână trei dup-amieze din cinci la şcoală pen' că mereu îşi căuta buclucurile cu lumânarea. Odată a trebuit să
mă duc să-l iau chiar io, fiin'că se bătuse şi lovise un băieţel în cap, făcându-i urechea să
sângereze. Iar taică-său n-a găsit de cuviinţă să-i spună în seara aia decât:
― Sper că data viitoare o să se dea la o parte din calea ta când o să te vadă, nu, Pete?
Am observat cum i s-au aprins ochii atunci şi cât de tandru l-a dus taică-său la culcare o oră mai târziu. Aveam senzaţia că puteam să-mi dau seama de absolut orice, mai puţin de ceea ce-mi doream cel mai mult, cum să scap de Joe.
Ştii cine mi-a dat ideea până la urmă? Vera. Chiar aşa, însăşi Vera Donovan. A fost singura care a aflat vreodată ce făcusem, sau cel puţin până acu'. Şi ea a fost cea care mi-a dat ideea.
În anii cincizăci, familia Donovan, de fapt Vera şi copiii, erau cei mai fideli dintre oamenii
care-şi petreceau verile pe insulă, veneau de Memorial Day, rămâneau aici tot timpu' verii şi se întorceau în Baltimore cam de Labour Day. Nu ştiu dacă puteai să-ţi potriveşti şi ceasul după ei, ci doar calendaru' , însă al naibii de bine. Făceam curăţenie generală acolo în miercurea imediat următoare plecării lor, ocupându-mă de fiecare centimetru pătrat al casei, dezgolind paturile, acoperind mobila cu huse, strângând jucăriile copiilor şi stivuind jocurile puzzle la subsol. Cred că până în 1960, când a murit domnu', se strânseseră probabil vreo trei sute de jocuri puzzle acolo jos, cu bucăţele mici de carton în curs de mucegaire. Făceam curăţenia asta generală pen'
că ştiam că existau toate şansele să nu mai pună nimeni picioru' în casă până de Memorial Day în anu' următor.
Au mai fost şi excepţii, normal; în anu' în care s-a născut micu' Pete au venit şi au petrecut ziua de Thanksgiving pe insulă ― deja locul intrase în hibernare, aşa că nouă ni se părea caraghios, da' de fapt toţi oamenii care locuiesc doar verile aici sunt caraghioşi ―, iar câţiva ani mai târziu chiar Crăciunu'. Îmi amintesc că Selena şi Joe Junior s-au dus împreună cu copiii familiei Donovan să se dea cu săniuţa în dup-amiaza de Ajun, iar Selena s-a întors acasă după
trei ore de stat pe Sunrise Hill, cu obrajii roşii ca două mere şi ochii strălucindu-i ca diamantele.
Nu cred că avea mai mult de opt-nouă ani pe-atunci, da' sunt convinsă că Donald Donovan se îndrăgostise până peste urechi de ea.
Petrecuseră ei pe insulă ziua de Thanksgiving într-un an şi Crăciunu' într-altu', da' numa'
atât. Făceau parte dintre cei care stăteau doar vara în Little Tall sau, cel puţin, ăsta era căzu' lui Michael Donovan şi al copiilor săi. Vera nu era nici ea decât o străină, da' spre sfârşit devenise la fel de băştinaşă ca mine. Poate chiar mai mult.
În 1961, lucrurile începuseră exact ca şi în ăilalţi ani, chiar dacă-i murise soţu' într-un accident de maşină. Ea şi copiii apăruseră de Memorial Day, iar Vera se apucase de muncă, tricotând, migălind la puzzle, colecţionând cochilii de scoici, fumând şi respectându-şi ora de băut cocteiluri speciale, oră care ţinea de la cinci până la nouă jumate seara. Însă intervenise o schimbare, iar io putusem observa asta, căci rămăsesem singura angajată. Copiii deveniseră
ursuzi şi tăcuţi; probabil că încă păstrau doliu după tatăl lor şi îmi amintesc că, nu cu mult după
ziua de 4 Iulie, toţi trei au avut o ceartă zdravănă în timp ce mâncau la The Harborside. Jimmy DeWitt, care servea pe-atunci la mese, a spus că fusese ceva în legătură cu o maşină.
Însă, indiferent ce se petrecuse acolo, copiii au plecat a doua zi. Masculu' feroce i-a condus până pe continent în barca lor cea mare cu motor şi-mi închipui că altă persoană plătită i-a luat în primire acolo. Iar de-atunci nu i-am mai văzut niciodată. Vera a rămas. Puteai observa că nu se simţea deloc fericită, da', totuşi, nu părăsise insula. În perioada aia n-a fost prea plăcut să te afli prin preajma ei. Probabil că până de Labour Day dăduse afară vreo şase fete angajate de probă, iar în vreme ce urmăream cum se îndepărta nava Princess de ţărm, cu tot cu ea la bord, mă gândeam că sigur n-o să mai vină anu' următor şi încă o bună bucată de vreme dup-aia.
Trebuia ca neapărat să-şi îmbunătăţească relaţiile cu copiii, căci numa' pe ei îi mai avea pe lume, iar dacă se săturaseră de Little Tall, ar fi fost căzu' ca ea să se conformeze şi să se ducă în altă
parte. În fond, le sosise şi lor vremea ― imposibil ca Vera să nu recunoască asta în sinea ei.
Ceea ce dovedeşte doar cât de puţin o cunoşteam în zilele alea pe Vera Donovan. Atâta timp cât nu era curu' ei la mijloc, ar fi fost în stare să nu recunoască nici stropii de ploaie când turna cu găleata, dacă n-ar fi avut chef. A coborât din feribot în dup-amiaza de Memorial Day din 1962
şi a stat până de Labour Day. Venise singură-singurică, fără vreun cuvânt bun pentru mine sau pentru altcineva, trăgând la măsea mai mult ca oricând, ocupându-se de jocu' ei de puzzle, plimbându-se pe plajă, însă acu' neînsoţită, şi adunând scoici din nisip, exact ca înainte. Odată