spre el pentru o clipă, palmele mânjite de sânge. După care se repezi afară din cameră.
După mult, mult timp, Paul se reapucă de scris. La început a mers încet ― imaginea Anniei maltratându-se îi revenea mereu în minte ― şi se gândi că era inutil, că ar fi mai bine să pună punct lucrului în ziua aceea. Dar mai apoi intriga îl prinse şi el căzu iarăşi prin gaura din hârtie.
Asa cum se întâmpla mereu în aceste zile, el se lăsă atras acolo cu un sentiment de binecuvântată uşurare.
33
A doua zi veniră alţi poliţişti: de această dată mocofani de la secţia locală. Aduseseră cu ei şi un ins slăbuţ cu o servietă, care pesemne conţinea o maşină de stenodactilografiat.
Annie stătu de vorbă cu ei pe alee, cu o faţă inexpresivă. Apoi îi conduse în bucătărie.
Paul şedea liniştit, cu un carneţel în poală (îşi consumase seara trecută ultimul carnet de notiţe), şi asculta vocea Anniei, când aceasta îşi dicta declaraţia care conţinea tot ce le spusese lui David şi Goliat cu patru zile în urmă. Nu era nimic altceva, bănuia Paul, decât o pură
hărţuială. Fu amuzat şi îngrozit când realiză că îi era puţin milă de Annie.
Poliţistul din Sidewinder care conducea interogatoriul începuse prin a-i spune Anniei că, dacă dorea, putea să-şi cheme un avocat. Annie refuză şi îşi înşiră simplu povestea. Paul nu reuşi să descopere nici o neconcordanţă.
Au stat în bucătărie o jumătate de oră. Spre sfârşit unul dintre ei a întrebat-o pe Annie cum căpătase zgârieturile acelea urâte de pe frunte.
― Le-am făcut noaptea, spuse ea. Am avut un coşmar.
― Despre ce era vorba?
― Am visat că oamenii şi-au adus aminte de mine după toţi aceşti ani şi au început sa vîna aici, spuse Annie.
Când au plecat, Annie veni în camera lui. Faţa ei era pământie, răvăşită şi arăta bolnavă.
― Locul ăsta parcă a devenit Gara Grand Central, spuse Paul.
Ea nu zâmbi.
― Cât mai ai?
El ezită, se uită la teancul de foi dactilografiate peste care erau aşezate carnetele de notiţe şi apoi din nou la Annie.
― Două zile, zise el, poate trei.
― Data viitoare, când vor veni, or să aibă cu ei mandatul de perchiziţie, spuse ea şi plecă înainte ca el să-i poată răspunde.
34
În seara aceea ea intră în cameră pe la ora doisprezece fără un sfert şi spuse:
― Ar fi trebuit să fii de o oră în pat, Paul.
El îşi ridică privirea, trezit din visul adânc al povestirii. Geoffrey ―
care se dovedise a fi eroul principal al romanului ― tocmai ajunsese în faţă în faţă cu hidoasa regină a albinelor, cu care va trebui să se bată
până la moarte pentru viaţa lui Misery.
― Nu contează, spuse el. O să mă culc în curând. Câteodată, trebuie să aşterni ideile pe hârtie pentru că altfel le pierzi.
Îşi scutură mâna, care i se umflase şi zvâcnea. O excrescenţă tare, jumătate bătătură, jumătate băşică, îi apăruse pe degetul mijlociu, acolo unde creionul crea o presiune constantă. Avea la dispoziţie pilulele care-i astâmpărau durerea, dar care, i-ar fi înceţoşat mintea.
― Tu crezi că-i bună, nu-i aşa? întrebă ea încet. Cu adevărat bună.
N-o mai scrii doar pentru mine, nu-i aşa?
― O, nu, spuse el. Pentru o clipă fusese tentat să mai adauge ceva ―
să-i spună: N-a fost nicodată pentru tine, Annie, sau pentru toţi ceilalţi care-şi semnează scrisorile "Cel mai înfocat admirator al tău". În secunda în care începi să scrii, toţi ceilalţi oameni se află la celălalt capăt al galaxiei sau în altă parte. N-am scris niciodată pentru fostele mele neveste sau pentru mama mea, sau pentru tatăl meu. Motivul pentru care aproape întotdeauna autorii scriu o dedicaţie pe carte, Annie, este acela că
egoismul lor îi înspăimântă chiar şi pe ei până la urmă.
Dar n-ar fi fost înţelept să-i spună ei aşa ceva.
Scrise până când spre răsărit, începură să mijească zorile, apoi căzu în pat şi dormi patru ore. Visele au fost confuze şi neplăcute. Într-unul dintre ele, tatăl Anniei urca nişte scări lungi. În braţe ducea un coş plin cu tăieturi din ziare. Paul încerca să-l strige, să-l avertizeze, dar, de fiecare dată când deschidea gura, reuşea doar să scoată un enunţ foarte logic ― deşi acest paragraf era de fiecare dată altul, totdeauna începea cu: "Într-o zi, cam la o săptămână după...". Apoi Annie Wilkes, ţipând, alergând pe hol, cu mâinile întinse ca să-i aplice tatălui ei impulsul
fatal... dar ţipetele ei se transformau într-un zumzet straniu, iar corpul ei se zvârcolea şi se agita, transformându-se sub fusta şi puloverul împletit.
Fiindcă Annie devenea albină.
35
În decursul zilei următoare nu veni nimeni din partea autorităţilor, dar o sumedenie de oameni trecură pe acolo. Amatori de senzaţii tari.
Una dintre maşini era plină cu adolescenţi. Când cotiră pe alee ca să