― Respiră, fir-ar să fie! Respiră, Paul!
Buzele acelea îi apăsară din nou gura. Respiraţia ei năvăli în gâtul lui. Un suflu precum curentul umed pe care-l creează un metrou rapid şi care trage după el foile de ziar şi ambalajele de bomboane. Apoi buzele acelea se retraseră, şi el se gândi: Pentru numele lui Dumnezeu, nu lăsa nici un pic din el să iasă pe nas, dar nu se putea stăpâni şi oh!, acel miros, acel miros, acel MIROS nenorocit.
― Respiră, dracu' să te ia! ţipă vocea nevăzută şi el gândi: O s-o fac, fac orice, te rog, dar să nu-mi mai faci asta, să nu mă mai infectezi şi încearcă, dar, înainte de a începe, buzele ei se strânseseră iarăşi peste ale lui, nişte buze la fel de uscate şi de moarte ca o piele sărată tăbăcită, şi îl violă încă o dată cu aerul ei.
De data aceasta, când ea îşi îndepărtă buzele, el nu lăsă aerul ei să
iasă afară, ci îl împinse, transformându-l într-o gigantică expiraţie a sa. Îl îmbrânci afară. Îşi aşteptă pieptul nevăzut să se ridice singur, aşa cum făcuse toată viaţa, fără nici un ajutor din partea lui. Când aceasta nu se întâmplă, inhală iarăşi convulsiv o cantitate uriaşă de aer şi apoi o expiră din nou singur. Şi o făcea pe cât de repede putea ca să
îndepărteze din el mirosul şi gustul ei.
Aerul curat nu avusese niciodată un gust atât de bun!
Începu să se piardă iarăşi în ceaţă, dar înainte ca lumea care se stingea să piară cu totul, auzi vocea femeii murmurând:
― Of!! A fost foarte aproape!
Nu îndeajuns de aproape, gândi el şi adormi.
Visă pilonii, atât de reali încât i se păru că poate să întindă mâna şi să-şi treacă palma peste formele lor fisurate şi acoperite cu mai verde, negricios.
Când s-a întors în starea dintâi, de semiconştienţă, a fost capabil să
facă conexiunea între piloni şi situaţia lui actuală ― era la mintea cocoşului. Durerea nu era ca o maree. Asta era lecţia învăţată din visul care reprezenta de fapt o amintire. Durerea doar părea că vine şi pleacă.
Durerea era ca pilonii, câteodată acoperită şi câteodată vizibilă. Atunci când durerea nu-l chinuia prin norul său cenuşiu ca de stâncă, era foarte recunoscător, dar nu mai putea fi înşelat ― ea era încă acolo, aşteptând să se reîntoarcă. Şi nu exista doar un set de piloni ci două; durerea reprezenta pilonii, şi o parte din el a ştiut, cu mult timp înainte ca mintea lui să descopere acest fapt, că pilonii rupţi erau chiar picioarele lui fărâmate.
Dar a mai trecut încă mult timp până când a fost în stare să spargă
crusta de salivă uscată care îi lipea buzele şi să o întrebe răguşit "Unde mă aflu?" pe femeia care stătea lângă patul său ţinând în mâini o carte.
Numele autorului cărţii era Paul Sheldon. Îl recunoscu, fără nici o surpriză, ca fiind al său.
― Sidewinder, Colorado, spuse ea când el a putut, în sfârşit, să pună
întrebarea. Numele meu este Annie Wilkes. Şi sunt...
― Ştiu, spuse el. Eşti cel mai înfocat admirator al meu.
― Da, zise ea zâmbind. Chiar asta sunt.
3
Întuneric. Apoi durere şi ceaţă. Apoi conştientizarea că deşi durerea era constantă, era câteodată îngropată într-un compromis nefiresc, care el presupunea că ar fi o uşurare. Prima amintire reală: oprirea şi apoi respiraţia urât mirositoare a femeii care l-a violat, readucându-l la viaţă.
Următoarea amintire reală: degetele ei împingând ceva în gura lui, la intervale regulate; ceva de soiul pilulelor Contac, doar că, din moment ce nu i se dădea apă, rămâneau în gura sa şi, când se topeau, aveau un gust extrem de amar care semăna puţin cu cel al aspirinei. Ar fi fost tentat să scuipe afară acel gust amar, dar ştia că nu era indicat.
Deoarece tocmai acel gust amar aducea fluxul deasupra pilonilor (Bun! PILONII sunt PILONI, sunt DOUĂ seturi, perfect, sunt două
seturi, acum taci, taci, taci acum, ssst)
şi pentru un timp îi făcea să dispară.
Aceste lucruri surveneau la intervale foarte mari, dar, în timp ce durerea, fără să scadă, începea să se erodeze (aşa cum şi pilonii de pe Plaja Revere trebuiau să se fi erodat, gândi el, deoarece nimic nu e veşnic
― deşi, copil fiind, ar fi luat în râs asemenea erezie), lucrurile din afară
începeau să se impună din ce în ce mai rapid în universul obiectiv, cu toată încărcătura de amintiri, experienţă şi prejudecăţi care se reinstalau din ce în ce mai ferm. El era Paul Sheldon, care scria două genuri de romane: bune şi best-seller-uri. Fusese căsătorit şi divorţase de două ori.
Fuma prea mult (sau aşa făcuse înainte de toate acestea, indiferent ce însemnau "toate acestea"). I se întâmplase ceva foarte rău, dar încă trăia.
Acel nor gri-închis începea să se destrame din ce în ce mai repede. Va mai trece însă o bună bucată de timp până când cel mai înfocat admirator al său să-i aducă maşina de scris Royal, veche, zgomotoasă, cu gura rânjită şi ştirbă şi vocea ca a lui Ducky Daddles. Dar Paul a înţeles cu multă vreme înainte că se găsea într-o încurcătura teribila.
4
În subconştient a văzut-o înainte să ştie că o vede şi, în mod sigur, trebuie s-o fi înţeles înainte de a fi conştient c-o înţelege ― altminteri de ce asocia asemenea imagini triste, ameninţătoare, cu persoana ei? De
fiecare dată când ea intra în cameră, se gândea la idolii veneraţi de triburile superstiţioase africane din romanele lui H. Rider Haggard; la pietre şi la pieire.
Imaginea de idol african a Anniei Wilkes, parcă ieşită din Ea şi Minele Regelui Solomon, era în acelaşi timp absurdă şi, în mod ciudat, foarte potrivită. Era o femeie masivă care, în afară de umflătura mare şi dizgraţioasă pe care o formau sânii sub puloverul gri, tricotat, pe care-l purta tot timpul, părea că nu are nici un fel de alte forme specific feminine ― nu exista nici o rotunjire definită a şoldurilor sau a feselor şi nici glezne sub nesfîrşită garnitură de fuste de lână pe care le purta în casă (înainte de a ieşi afară ca să-şi îndeplinească treburile de pe lângă
casă, se retrăgea în dormitorul ei nevăzut ca să-şi pună jeanşii). Corpul ei era mare, dar nu generos. Îţi dădea sentimentul că este făcut mai degrabă din aglomerări şi baraje, decât din orificii primitoare, din spaţii largi, deschise sau arii de armonie.
Îi inspira mai cu seamă un sentiment tulburător de soliditate, ca şi cum femeia aceea n-ar fi avut vase de sânge şi nici măcar organe interne; ca şi când s-ar fi putut să fie doar statuia Anniei Wilkes, dintr-o parte în alta şi din cap până-n picioare. Simţea că este din ce în ce mai convins că ochii ei, care păreau că se mişcă, erau de fapt doar pictaţi, că nu se mişcau mai mult decât ochii aceia din portrete, care ai impresia că te urmăresc oriunde te-ai mişca în camera unde sunt atârnate tablourile. I se părea că dacă îşi desface primele două degete de la mână într-un V şi încearcă să şi le vâre în nări, ele s-ar putea să intre doar câţiva milimetri înainte de a întâlni un obstacol solid (chiar dacă puţin flexibil); că şi puloverul ei gri, fustele de casă demodate şi jeanşii decoloraţi pentru treburile de afară, erau parte integranta din corpul compact, fibros, fără
goluri. Deci acest sentiment ― că era un idol dintr-un roman captivant ―
nu era deloc surprinzător. Întocmai ca un idol, ea îţi oferea un singur lucru: o stare de nelinişte care creştea constant spre teroare. Întocmai ca un idol, cerea de la tine totul.