crezi tu că fac eu când mă duc în oraş la magazinul alimentar? Ce crezi tu că spun eu? "Acum Tony, dă-mi o pungă din porcăria aia de hrană
pentru porci, o pungă din nesuferitul ăla de porumb pentru vaci şi ceva medicamente căcăcioase pentru urechi?" Şi ce crezi că-mi răspunde el?
"La dracu', că bine zici, Annie, vin acum cu porcăriile tale"?
Îl privi, faţa ei arătând ea un cer care în orice moment ar putea da naştere la tornade. El se trase înapoi, speriat. Farfuria, cu supă se clătina în mâinile ei. Una, apoi două picături mari, căzură pe o plapumă.
― Şi apoi o iau în jos pe stradă, spre bancă, şi îi spun domnului Bollinger: "Uite aici un nenorocit de cec şi ai face bine să-mi dai cincizeci de dolari împuţiţi, cât mai repede că te ia naiba!" Crezi tu că atunci când m-au pus în boxa martorilor, acolo sus în Den...
Un şuvoi de supă, de culoare pământie, căzu pe plapumă. Ea se uită
la pată, apoi la el, şi faţa i se schimonosi.
― Na! Uite ce-am făcut din cauza ta!
― Îmi pare rău.
― Bineînţeles! Îţi! Pare! Rău! ţipă ea şi aruncă farfuria într-un colţ al camerei, unde aceasta se sparse. Supa împroşcă pereţii. Lui Paul i se tăie respiraţia.
Atunci ea se întoarse. Stătu acolo nemişcată aproape treizeci de secunde. În tot acest timp inima lui Paul Sheldon parcă nu a bătut deloc.
Apoi se ridică foarte lent şi, brusc, începu să chicotească.
― Am un temperament! exclamă ea.
― Îmi pare rău, reuşi el să răspundă, simţindu-şi gâtul foarte uscat.
― Ar trebui să-ţi pară.
Faţa ei deveni iarăşi fără viaţă şi ea începu să privească iritată
peretele. El crezu că o să cadă din nou în starea aceea de detaşare faţă
de tot ce-o înconjoară, dar, în loc să facă asta, scoase un suspin şi îşi ridică masa ei enormă de pe pat.
― Nu ai avut nevoie să foloseşti asemenea cuvinte în romanele din seria Misery, deoarece ei nu foloseau deloc pe vremea aceea asemenea cuvinte. Nu erau nici măcar inventate. Timpuri animalice cer cuvinte animalice, bănuiesc, dar acelea erau timpuri mai bune. Ar trebui să te rezumi la aventurile lui Misery, Paul. Spun asta cu sinceritate. În calitate de cel mai înfocat admirator al tău.
Se duse la uşă şi se uită înapoi spre el.
― O să pun cartea manuscris înapoi în geantă şi o să termin Copilul lui Misery. S-ar putea, mai târziu, când am terminat-o pe asta, să mă
întorc şi la cealaltă.
― Nu face asta dacă te scoate din sărite, spuse el. ― Încercă să
zâmbească. ― Prefer să nu fii furioasă. Într-un fel, depind de tine, ştii tu...
Ea nu i-a întors zâmbetul.
― Da, zise ea. Aşa e. Depinzi de mine, nu-i aşa, Paul?
Plecă.
10
Mareea se retrase. Pilonii se întoarseră. Începu să aştepte bătaia pendulei. Două bătăi. Bătăile veniseră. Stătea sprijinit pe perne, privind uşa. Ea intră înăuntru. Peste puloverul tricotat şi una dintre fuste, purta un şorţ. Într-una din mâini avea o găleată.
― Bănuiesc că-ţi doreşti medicaţia ta cockadoodie? spuse ea.
― Da, te rog.
Încercă să-i zâmbească linguşitor şi simţi iarăşi acea ruşine -se simţea grotesc, un străin faţă de sine însuşi.
― Le am ― spuse ea ― dar mai întâi trebuie să curăţ mizeria din colţ.
Mizeria pe care ai făcut-o tu. O să trebuiască să aştepţi până termin.
Rămase întins în pat, cu picioarele lui care conturau forme ca nişte crengi rupte sub plapumă şi cu transpiraţia rece curgându-i pe faţă ca nişte pârâiaşe lente; o privi traversând camera spre colţ, punând găleata jos, apoi ridicând cioburile farfuriei şi ducându-le afară, întorcându-se înapoi şi îngenunchind lângă găleată, pescuind în ea şi scoţând o cârpă
plină de clăbuci, storcând-o şi începând să spele supa uscată de pe pereţi. Rămase aşa, privind-o, şi până la urmă începu să tremure, iar tremuratul accentuă durerea, dar nu se putea stăpâni. O singură dată ea se întoarse, îl văzu tremurând şi udând aşternuturile cu sudoare şi binevoi să-i arunce un zâmbet atât de ironic şi de înţelegător încât el, ar fi ucis-o pe loc dacă ar fi putut.
― S-a uscat, spuse ea întorcându-şi înapoi faţa spre colţ. Mă tem că
treaba asta o să mai dureze un timp, Paul.
Freca. Încet, încet, pata dispăru de pe tapet dar ea continuă, înmuind cârpa, storcând-o, frecând şi apoi repetând întregul proces. Nu îi putea vedea faţa, dar îl chinuia ideea ― certitudinea ― că ea căzuse în transă şi că s-ar putea să continue să frece peretele încă multe ore de aici înainte.
Până la urmă ― chiar înainte ca pendula să bată o dată, marcând ora două şi jumătate ― se ridică şi lăsă cârpa să cadă în apă. Ieşi din cameră