Avea felurite motive ca să nu mai scrie despre Misery, dar unul dintre ele se ridica mult deasupra celorlalte, de fier şi de nezdruncinat. Misery
― mulţumesc lui Dumnezeu pentru marile hatâruri ― era, în sfârşit, moartă. Murise cu cinci pagini înainte de sfârşitul romanului Copilul lui Misery. Nici un ochi nu rămăsese neînlăcrimat când se întâmplase acel lucru, inclusiv cei ai lui Paul ― doar că lacrimile care picurau pe sub ochelarii săi erau rezultatul râsului isteric.
Terminând noua carte, un roman contemporan despre un hoţ de maşini, îşi amintise cum bătuse la maşină ultima propoziţie din Copilul lui Misery: "Iar Ian şi Geoffrey au părăsit cimitirul Little Dunthorpe împreună, sprijinindu-se unul pe altul în durere, convinşi să-şi reclădească iarăşi vieţile". În timp ce scrisese aceste rânduri, hohotise atât de nebuneşte încât nu reuşise să apese pe clapele corecte ― trebuise să revină de câteva ori. Slavă Domnului că exista acel curs vechi conceput de I.B.M. pentru dactilografiere corectă. Scrisese SFÂRŞIT
dedesubt şi apoi începuse să ţopăie prin cameră ― tot aceeaşi cameră din hotelul Boulderado ― şi să strige: În sfârşit liber! În sfârşit liber!
Dumnezeule Mare, sunt în sfârşit liber! Căţeaua aia proastă a mierlit-o!
Noul roman era intitulat Maşini de Lux, şi nu izbucnise în râs când îl terminase. Doar a rămas acolo pentru câteva clipe, în faţa maşinii de scris, gândind că s-ar putea ca acum să fi câştigat concursul American Book Award de anul viitor, prietene. Şi apoi ridicase...
― ...o mică zgârietură la tâmpla dreaptă, dar nu prea importantă.
Erau picioarele tale... Am putut să văd imediat, chiar în lumina aceea care începuse să scadă, că picioarele tale nu erau...
... telefonul şi chemase Room Service-ul, comandând o sticlă de Dom Perignon. Îşi aminti cum o aşteptase, plimbându-se prin camera unde, începând din anul 1974, îşi terminase toate cărţile; îşi aminti că i-a dat chelnerului un bacşiş de cincizeci de dolari şi că l-a întrebat dacă a auzit vreo prognoză meteo. Îşi aminti cum chelnerul, bine dispus, îmbujorat, zâmbitor, îi spusese că era de aşteptat ca furtuna care se îndrepta în direcţia lor să se abată spre sud, spre New Mexico; îşi aminti răcoarea sticlei, sunetul discret pe care-l făcuse dopul când îl scosese; îşi aminti gustul sec, astringent, acidulat al primului pahar şi faptul că şi-a deschis geanta de voiaj şi s-a uitat la biletul de avion pentru New York; îşi aminti brusc cum, cedând unui impuls, momentan, s-a decis...
― ... că ar fi bine să te duc acasă imediat! A fost o adevărată luptă să
te car până la jeep, dar sunt o femeie zdravănă ― după cum probabil c-ai observat ― şi aveam nişte pături în spatele maşinii. Te-am băgat înăuntru şi te-am înfăşurat în ele, şi chiar şi atunci, în lumina slabă şi cu tot ce era în jur, m-am gândit că ai o figură cunoscută. M-am gândit că poate...
... să scoată Camaro-ul vechi din garaj şi să pornească spre vest în loc să ia avionul. Oricum, ce dracu-l aştepta la New York? Casa din oraş, goală, părăsită, neprimitoare, probabil prădată de hoţi. Îmi bag picioarele! îşi spusese, în timp ce băuse alt pahar de şampanie. Du-te spre vest, tinere, du-te spre vest! Ideea fusese îndeajuns de nebunească, încât să aibă sens. Să nu ia nimic, decât un schimb de haine şi...
― ... geanta pe care am găsit-o. Am pus-o şi pe ea înăuntru, dar n-am mai observat nimic altceva, şi eram foarte speriată că mi-ai putea muri în braţe sau că s-ar putea întâmpla altceva, aşa că am pornit-o pe Bătrâna Bessie şi ţi-am luat...
... manuscrisul romanului Maşini de Lux şi s-o pornească pe şosea spre Vegas sau Reno, sau poate chiar spre City of the Angels. Îşi aminti că ideea i se păruse şi puţin prostească la început ― o escapadă pe care puştiul de douăzeci şi patru de ani, care fusese el când îşi vânduse primul roman, ar fi putut s-o facă, dar care nu se mai potrivea cu un om care depăşise cu doi ani a patruzecea aniversare. După încă alte pahare de şampanie, ideea nu mai părea deloc prostească. Ba, de fapt, părea aproape nobilă. Un fel de Marea Odisee spre Undeva, un mod de a se
refamiliariza cu realitatea după lumea imaginară care fusese romanul.
Deci plecase...
― ... stins ca o lumină! Eram sigură că o să mori... Vreau să spun, eram convinsă! Deci ţi-am scos portofelul din buzunarul de la spate, m-am uitat la permisul de conducere, am văzut numele, Paul Sheldon, şi m-am gândit: "Oh, trebuie să fie o coincidenţă", dar şi poza de pe permis semăna cu tine şi apoi m-am speriat atât de tare încât era să leşin. După
un timp am început să mă gândesc că, poate, fotografia este tot o simplă
coincidenţă ― pozele astea din permisele de conducere chiar că nu arată
ca nimeni ― însă apoi am găsit legitimaţia de membru al Asociaţiei Scriitorilor şi încă una de la PEN, şi am ştiut că eşti...
... În bucluc, când a început să ningă, dar cu mult înainte de asta se oprise la barul hotelului Boulderado şi îi dăduse lui George un bacşiş de douăzeci de dolari ca să-i mai dea încă o sticlă de Dom, pe care o băuse în timp ce urca şoseaua 1-70 în Rokies sub un cer de culoare gri-metalizat şi, undeva la estul Tunelului Eisenhower, se abătuse de la şoseaua de centură pentru că drumurile erau goale şi uscate, furtuna o cotea spre sud, ce dracu', şi pentru că tunelul ăla nenorocit nu-i plăcea deloc. Îşi pusese în casetofon o bandă veche cu Bo Diddley şi n-a dat deloc drumul la radio până când Camaro-ul a început să derapeze serios şi el a început să-şi dea seama că asta nu era o aversă banală, specifică
zonelor de munte, ci una serioasă. Poate că furtuna nu virase spre sud, la urma urmelor; poate că furtuna venea direct spre el şi el intrase într-un mare bucluc,
(aşa cum eşti acum la ananghie)
dar fusese îndeajuns de beat încât să creadă că poate s-o străbată cu maşina. Deci, în loc să se oprească la Cana şi să se intereseze de un adăpost, mersese înainte. Îşi amintea după-amiaza topindu-se într-o lumină fadă, gri, ca şi cum ai fi privit prin lentile cromate. Îşi amintea cum efectul şampaniei începuse să treacă. Îşi mai amintea cum se aplecase ca să-şi ia ţigările din compartimentul de la bord, şi atunci a fost momentul când a început ultimul derapaj, pe care a încercat să-l oprească, dar în zadar; îşi mai amintea o lovitură grea, înfundată, şi apoi lumea s-a întors cu susul în jos. El a...
― ... urlat! Şi, când te-am auzit urlând, am ştiut că vei trăi.
Muribunzii rareori strigă. Nu au atâta energie. Eu ştiu. M-am decis să te fac să trăieşti. Deci am luat nişte calmante contra durerii şi te-am obligat să le înghiţi. Apoi ai adormit. Când te-ai trezit şi ai început iar să urli, ţi-am mai dat. Pentru o vreme ai avut febră, dar am înfrânt-o şi pe ea. Ţi-am dat Keflex. O dată, sau de două ori, ai fost foarte aproape, dar acum totul a trecut, îţi promit. Se ridică în picioare. Şi acum e timpul să te odihneşti, Paul. Trebuie să-ţi recapeţi puterile.
― Mă dor picioarele.
― Da, sunt sigură că te dor. Peste o oră poţi să iei nişte medicamente.
― Acum. Te rog.
Îi era ruşine că trebuia să cerşească, dar nu se putea stăpâni.
Reflexul era la maximum acum şi pilonii dărâmaţi stăteau goi, chinuitor de reali, lucruri pe care nu le putea ocoli, dar nici rezolva.
― Peste o oră.
Se îndreptă spre uşă, cu lingura şi farfuria de supă într-o mână.
― Aşteaptă!
Se întoarse uitându-se la el cu o privire neîndurătoare şi în acelaşi timp tandră. Lui nu-i plăcu expresia. Nu îi plăcu chiar deloc.
― Sunt două săptămâni de când m-ai adus aici?
Ea arăta iarăşi nehotărâtă şi iritată. El va învăţa cu timpul că ea nu avea o bună percepţie a timpului.
― Cam aşa ceva.
― Am fost inconştient?
― Aproape tot timpul.