Întoarcerea lui Misery
1
pămîîînntt
immm pămîîînntt
zeiiiţţăăă
Aceste sunete: chiar şi în ceată.
2
Acum trebuie să limpezesc, spuse ea şi iată cum se limpezeşte de tot: 3
Trecuseră nouă luni de când Wicks şi McKnight îl scoseseră pe o targă improvizată din casa Anniei, Paul Sheldon îşi împărţea timpul între Spitalul Doctors din Queens şi noul apartament din Est Side, Manhattan. Picioarele sale fuseseră refracturate. Stângul era încă în ghips de la genunchi în jos.
Doctorii îi spuseseră că va şchiopăta toată viaţa, dar va umbla, iar cu timpul va dispărea şi durerea. Şchiopătatul ar fi fost mult mai pronunţat dacă ar fi călcat pe propria talpă în loc de proteza făcută la comandă.
Într-un fel ironic, până la urmă Annei îi făcuse un serviciu.
Începuse să bea prea mult şi nu mai scria deloc. Avea visuri foarte rele.
Într-o după-amiază de mai, când cobora din lift la etajul nouă, nu se mai gândea la Annie, ci la pachetul voluminos pe care-l ţinea sub braţ ―
conţinea două şpalturi legate ale romanului Întoarcerea lui Misery.
Editura lui urgentase la maximum publicarea cărţii, ceea ce, având în vedere circumstanţele bizare în care fusese scrisă şi faptul că toate ziarele din lume le relatase foarte pe larg, nu era deloc surprinzător.
Editura Hasting House comandase o primă ediţie, într-un tiraj fără
precedent, de un milion de exemplare, "Iar acesta-i doar începutul", spusese Charlie Merrill, editorul său, în timp ce luau prânzul ― de unde se întorcea acum Paul cu cele două şpalturi legate. "Această carte va stabili un record mondial al vânzărilor, prietene. Noi toţi ar trebui să fim acum în genunchi mulţumindu-i lui Dumnezeu că intriga romanului este aproape tot atât de bună ca şi povestea din spatele cărţii".
Paul nu ştia dacă acest lucru era adevărat şi deja nici nu-i mai păsa.
Dorea ca acest tămbălău să se termine odată şi să-şi găsească subiectul pentru următoarea carte... dar în timp ce zilele fără inspiraţie deveniseră
săptămâni fără inspiraţie, luni fără idei, începuseră să se întrebe dacă va mai exista vreodată un nou roman.
Charlie îl tot ruga să scrie o carte ― document despre calvarul prin care trecuse. Acea carte, spunea el, ar realiza vânzări mai mari decât Întoarcerea lui Misery. S-ar vinde, de fapt, mai bine decât Iacocca. Când Paul îl întrebase, din pură curiozitate, cam la cât s-ar ridica drepturile de autor pentru o asemenea carte, Charlie îşi îndepărtase părul de pe frunte, îşi aprinsese un Camel şi spuse:
― Cred că preţul de pornire l-am putea fixa la zece milioane de dolari şi apoi am putea porni o licitaţie fantastică. Când spusese asta nici măcar nu clipise din ochi, iar Paul realizase că vorbise serios, ori cel puţin aşa crezuse.
Dar sub nici o formă nu putea să scrie o asemenea carte. Nu încă. Şi probabil niciodată. Meseria lui era să scrie romane. Putea să scrie această descriere pentru Charlie, dar dacă o făcea, asta echivala cu acceptarea faptului că nu va mai scrie niciodată alt roman.
Iar partea nostimă este că va fi un roman, era el cât pe ce să-i răspundă lui Charlie Merrill... apoi se obţinuse în ultimul moment. Şi
partea nostimă era că lui Charlie nu i-ar fi păsat.
Aş începe ca o relatare a faptelor, după care aş începe să exagerez...
la început doar un pic... apoi ceva mai mult.... Nu ca să mă pun pe mineîntr-o lumină bună (deşi probabil că da) şi nu ca s-o fac pe Annei să pară
mai odioasă (nu s-ar putea). Pur şi simplu ca să creez simetria. Nu dorescsă mă ficţionalizez pe mine. Scrisul s-ar putea să fie o activitatemasturbatorie, dar Doamne fereşte să devin un act de autocanibalism.
Apartamentul său avea numărul 9-E, era cel mai îndepărtat de lift, iar astăzi coridorul părea că are două mile lungime. Porni nesigur de-a lungul lui, având în fiecare mână câte un baston în formă de t. Clac...
clac... clac... clac. Dumnezeule, cât de mult ura acest sunet!
Picioarele îl dureau cumplit şi tânjea după un Novril.
Câteodată se gândea că ar merita să fie înapoi împreună cu Annie doar ca să aibă calmantele. Doctorul îl dezvăţase de ele.
Alcoolul constituia înlocuitorul drogurilor, iar când va ajunge în apartament avea de gând să bea un whisky.
Apoi va porni un timp ecranul gol al procesorului de cuvinte. Ce amuzant! Prespapierul de cinsprezece mii de dolari a lui Paul Sheldon!
Clac... clac... clac... clac.
Acum trebuie să scoată cheile din buzunar fără să scape nici pachetul care conţinea cele două şpalturi şi nici bastoanele. Sprijini bastoanele de perete. În timp ce făcea aceasta, şpalturile îi căzură de la subsuoară şi aterizară pe covor. Ambalajul se rupse.
― Rahat! bombăni el.
Apoi bastoanele căzură zdrăngănind, pentru ca bâlciul să fie total.
Paul închise ochii, se clătină pe picioarele răsucite şi dureroase, aşteptând să vadă dacă va înnebuni sau va plânge. Spera că va înnebuni. Nu dorea să plângă acolo pe hol, dar existau şanse. Se mai întâmplase. Picioarele îl dureau tot timpul şi el tânjea după calmantele sale, nu după aspirinele pe care i le dădeau de la dispensarul spitalului.
Îşi dorea drogul bun, drogul-Annie. Şi, ah, era tot timpul atât de obosit.