Unul dintre coatele lui se lăsă peste un ciob de sticlă care-i intră în braţ. Continuă totuşi să se târască, cu ciobul înfipt în carne ca un spin.
Mâna ei reuşi să-l apuce de gamba stângă.
― EU! DUM...NEE EU...EU!
El îşi întoarse iarăşi capul şi, da, faţa ei se înnegrise, era acum o prună putredă, scofâlcită, în care ochii însângeraţi erau foarte bulbucaţi.
Gâtul care-i zvîcnea, se umflase enorm, iar gura i se schimonosise.
Încerca să rânjească, îşi dădu el seama.
Uşa era foarte aproape. Paul se opinti şi se prinse în culmea disperării de rama uşii.
― DUM...NEEEJ. EU!
Mâna ei era acum pe pulpa piciorului său drept.
Buff. Un genunchi. Buff. Celălalt.
Mai aproape. Umbra ei. Umbra ei întinzându-se asupra lui.
― Nu, scânci el.
O simţi apucând, trăgând. Se ţinea de rama uşii cu disperare, cu ochii închişi.
― DUM...NEEE...EU!
Peste el. Tunet. Tunetul-Zeiţei.
Acum mâinile ei urcau pe spatele lui ca nişte păianjeni şi apoi se opriră la gât.
― DUM...NEE...PASRE...MÂRŞAV!
I se oprise respiraţia. Se ţinea de rama uşii. Se ţinea de rama uşii şi o simţi pe ea deasupra, îi simţi mâinile afundându-se în gâtuf lui şi urlă:
― Mori, nu poţi să mori? Nu poţi să mori odată? Nu poţi...
― DUM...D―
Strânsoarea slăbi. Timp de o clipă reuşi să respire. Apoi Annie se prăbuşi peste el, un munte de carne inertă şi el nu mai putu să respire deloc.
45
Se luptă să iasă de sub ea ca un om care-şi sapă un tunel ca să iasă
dintr-un troian de zăpadă. Reuşi, epuizându-şi ultimele puteri.
Se târî prin spaţiul uşii, aşteptându-se ca mâna ei să se încleşteze dintr-o clipă într-alta pe piciorul lui, dar nu se mai întâmplă aşa ceva.
Alinie zăcea nemişcată, cu faţa în jos într-o baltă de sânge şi şampanie şi printre cioburi de sticlă. Era ea moartă? Trebuia să fie moartă. Paul nu credea că este moartă.
Închise uşa trântind-o. Zăvorul pe care-l montase ea părea că se află
la jumătatea unei stânci înalte, dar el reuşi să se agaţe şi să se tragă în
sus, îl închise, şi apoi căzu istovit lângă uşă.
Stătu acolo pentru mult timp, lovit de stupoare. Cea ce-l trezi din această stare, fură nişte râcâituri slabe, scurte. Şobolanii, gândi el. Sunt şob―
Atunci degetele mânjite de sânge ale Anniei se strecurară pe sub uşă
şi se agăţară Qrbeşte de cămaşa lui.
El ţipă strident şi se zvârcoli, eliberându-se de strânsoarea lor, cu piciorul stâng sfâşiat de durere. Lovi cu pumnul degetele acelea. În loc să
se retragă, degetele tresăriră şi apoi rămaseră nemişcate.
Fă să fie sfârşitul ei. Te rog, Doamne, fă să fie ăsta sfârşitul ei!
Torturat cumplit de durere, Paul, se târî încet spre baie. Când ajunse la jumătatea distanţei, se întoarse şi privi înapoi.
Degetele ei încă se agitau sub uşă. Oricât de mare îi era durerea, nu putea să stea să le privească, sau măcar să se gândească la ele, deci îşi schimbă direcţia, se întoarse înapoi, şi le împinse în cameră. Trebui să-şi adune tot curajul ca să facă asta; era convins că în momentul în care le va atinge, îl vor înşfăca.
Până la urmă ajunse la baie, cu fiecare părticică din el pulsând. Se trase înăuntru şi închise uşa.
Dumnezeule, dacă a luat medicamentele de aici?
Dar nu le mutase. Talmeş-balmeşul de cutii de carton era încă acolo, inclusiv cele care conţineau cutiuţele cu mostre de Novril. Înghiţi trei pe sec, apoi se târî înapoi la uşă şi se sprijini de ea, blocând-o cu greutatea corpului său.