― Dă-te jos de pe mine!
Strânse hârtia în mână, înăbuşind flăcările cu degetele. Îi simţea acum mirosul ― carne arsă, transpiraţie, ură, nebunie.
― DĂ-TE JOS DE PE MINE! urlă ea cu gura larg deschisă, iar el privi deodată în puţul umed, roşu, al zeiţei.
― DĂ-TE JOS DE PE MINE! TU COKADOODIE ÎMPIE...
El îndesă hârtia, fâşii albe şi foiţe sfarogite, carbonizate în gura aceea larg deschisa. Văzu ochii furioşi holbându-se brusc, de surpriză, groază
şi o nouă durere.
― Ţine-ţi cartea, Annie, gâfâi el şi apucă cu mâna alte hârtii.
Acestea erau stinse, ude, mirosind acru a vin spumos. Ea se încordă
şi se zvârcoli sub el. Drobul de sare care era genunchiul lui stâng se izbi de podea, iar durerea izbucni cumplită în el, dar Paul rămase deasupra femeii. Am de gând să te violez, Annie. O să te violez pentru că tot ce pot face este cel mai rău lucru pe care-l pot face eu. Deci suge-mi cartea.
Suge-mi cartea. Suge-o până când te ÎNECI. Mototoli hârtiile ude cu un spasm convulsiv al mâinii şi i le îndesă în gură, împingându-le mai adânc pe cele pe jumătate arse.
― Uite-o, Annie, cum îţi place? Este un adevărat unicat, este Ediţia Annie Wilkes, cum îţi place? Mănânc-o, Annie, suge-o, hai, dă-i înainte, mănânc-o, fii o Albină-Lucrătoare şi mănâncă-ţi toată cartea.
Îndesă o a treia porţie, o a patra. A cincea încă ardea; o stinse cu podul palmei, deja plin de băşici, şi o îndesă.
Dinăuntrul ei se auzeau nişte sunete înfundate. Ea se zvârcoli nebuneşte, şi de data aceasta, Paul căzu de pe ea. Annie reuşi cu greu sa se ridice în genunchi. Se ţinea cu mâinile de gâtul negru, care arăta hidos de umflat. Din pulover nu mai rămăsese decât gulerul înnegrit de foc. Pielea de pe burtă şi de pe diafragmă era umflată şi plină de băşici.
Din hârtiile care-i ieşeau din gură, picura şampanie.
Scoţând nişte sunete oribile, groteşti reuşi cumva să se ridice în picioare, ţinându-se în continuare cu mâinile de gât. Paul se târî din faţa ei, cu picioarele întinse anapoda, privind-o temător.
Alte sunete animalice, groteşti.
Ea făcu un pas spre el. Doi. Apoi se împiedică din nou de maşina de scris. De data aceasta, în cădere, îşi întoarse capul spre el, iar Paul îi văzu ochii care-l priveau cu o expresie întrebătoare şi, într-un fel, cumplită: Ce s-a întâmplat, Paul? Eu îţi aduceam şampanie, nu-i aşa?
Se izbi cu tâmpla stângă de muchia căminului şi căzu ca un sac cu cărămizi, lovind podeaua cu un bubuit cumplit care zgâlţâi casa.
43
Annie căzuse pe grosul teancului de hârtie în flăcări. Corpul ei le stinsese. Acum era o moviliţă neagră, fumegândă, în mijlocul camerei.
Bălţile de şampanie stinseseră foile răzleţe. Dar două sau trei dintre ele migraseră spre peretele din stânga uşii, arzând încă intens, iar pe alocuri tapetul luase foc, fără să ardă însă cu prea mare entuziasm.
Paul se târî până la pat, se ridică pe coate şi apucă cuvertura. Apoi se îndreptă spre perete, înlăturând din cale cioburile de sticlă cu dosul
palmelor. Făcuse o întindere la un muşchi al spatelui. Îşi arsese foarte rău mâna dreaptă. Îl durea capul. Stomacul i se convulsiona din cauza mirosului dulce de carne arsă. Dar era liber. Zeiţa era moartă şi el era liber.
Îşi trase sub el genunchiul drept, ridică cuvertura (umedă de şampanie şi presărată cu pete negre de scrum) şi începu să bată flăcările cu ea. Când lăsă cuvertura să cadă peste un morman care ardea mocnit, pe mijlocul peretelui rămăsese o porţiune goală care mai fumega, dar tapetul se stinsese. Ultima pagină a calendarului se încreţise, dar asta era tot.
Începu să se târască înapoi spre scaunul rulant. Ajunsese la jumătatea drumului când Annie îşi deschise ochii.
44
Paul privi ţintă, nevenindui să creadă, în timp ce ea se ridica încet în genunchi. Paul însuşi era sprijinit în braţe, trăgându-şi picioarele lipsite de vlagă. Arăta ca o versiune stranie, adultă, a nepotului lui Popeye Marinarul, Swee' Pea.
Nu... nu, eşti moartă.
Te înşeli, Paul. Nu poţi să ucizi zeiţa. Zeiţa este nemuritoare. Acumtrebuie să limpezesc.
Ochii ei erau holbaţi, oribili. O rană imensă, roşie, sclipea prin părul ei în partea stângă a capului. Pe faţă îi şiroia sângele.
― Marşv! strigă Annie prin gâtul înfundat cu hârtii. Începu să se târască spre el, agitându-şi mâinile întinse înainte.
― Ooo, marşv!
Paul se întoarse şi începu să se târască spre uşă. O auzea în spatele lui. Şi apoi, când intră în zona plină de cioburi de sticlă, îi simţi mâna înfăşcându-i piciorul stâng şi începu să tragă cu înverşunare de ciot. El urlă.
― MÂRŞAV! ţipă Annie triumfătoare.
Paul privi peste umăr. Faţa ei se înroşea din ce în ce mai tare şi părea că se umflă. Realiză că ea cu adevărat se transforma în idolul Bourkaşilor.
Se trase cu toată puterea, reuşind să-şi elibereze piciorul din strânsoarea ei, lăsându-i în mână doar apărătoarea de piele cu care fusese acoperit ciotul.
Se târî mai departe, începând să plângă, cu transpiraţia curgându-i pe faţă. Se împingea în coate ca un soldat care avansează sub foc încrucişat de mitraliere. Auzi bufniturile succesive ale genunchilor ei.
Încă-l mai urmărea. Era într-adevăr atât de robustă pe cât se temuse el întotdeauna că avea să fie. O arsese, îi rupsese spatele, îi înfundase gâtul
cu hâtie şi ea încă venea, încă venea.
― PASRE! strigă Annie acum. PASRE... MARŞAVĂ!