Te aud... şi te iubesc şi eu.
Geoffrey închise uşa şi urcă pe puntea-pupa. În loc să se arunce peste copastie, cum ar fi putut să facă, îşi aprinse pipa şi începu să fumeze încet, privind soarele apunând în spatele acelui nor de la orizont, îndepărtat, din ce în ce mai vag ― acel nor care era coasta Africii.
Iar apoi, pentru că nu putea suporte să facă altfel, Paul Sheldon scoase utrima pagină din maşina de scris şi mâzgăli cu un stilou, cel mai iubit şi mai detestat cuvânt din vocabularul unui scriitor:
SFÂRŞIT
40
Mâna lui dreaptă umflată nu dorise să completeze literele lipsă, dar el o sili totuşi să facă această corvoadă.
Când termină, puse stiloul deoparte. Îsi contemplă pentru o clipă, rodul muncii. Avea acelaşi sentiment ca la sfârşitul fiecărei cărţi ― o goliciune stranie, abandon, perceperea faptului că pentru fiecare mic succes plătise o taxă de absurditate.
Întotdeauna se întâmpla aşa, întotdeauna la fel ― ca şi cum ţi-ai croi o potecă pe panta unei jungle, iar când ajungeai în luminişul din vârf, după luni de zile de infern, nu descopereai ca răsplată decât priveliştea unei autostrăzi ― cu câteva benzinării de-a lungul ei şi, în plus, ca un fel de răsplată pentru bună purtare, câteva piste de bawling sau altceva de soiul ăsta.
Totuşi, era bine când terminai ― întotdeauna te simţeai bine când terminai. Te simţeai bine pentru că ai produs, ai făcut un lucru să existe.
Ca într-un fel de transă, înţelegea şi aprecia bravura actului, a naşterii unor vieţi mici care nu existaseră, a creării impresiei de mişcare şi a iluziei de căldură. Înţelese ― acum, în sfârşit ― că era un mic leneş în ceea ce priveşte acest truc, dar că era singurul pe care-l ştia cu adevărat şi dacă întotdeauna sfârşea prin a-l realiza în mod stupid, oricum, nu se întâmplase niciodată să nu-l facă cu dragoste. Atinse vraful de foi şi zâmbi vag.
Mâna lui părăsi manuscrisul şi se îndreptă spre unicul Marlboro pe care ea i-l pusese pe pervazul ferestrei. Lângă el, se afla o scrumieră de ceramică pe care era pictat un vapor cu zbaturi, iar pe fund erau scrise cuvintele: SUVENIR DIN HANNIBAL, MISSOURI ― CASA CELUI MAI BUN
POVESTITOR AMERICAN.
În scrumieră se găsea o cutie de chibrituri, dar în ea exista un singur băţ ― doar atât îi lăsase ea. Unul ar trebui totuşi să fie de ajuns.
O auzi umblând pe sus, la etaj. Asta era bine. Îi lăsa destul timp ca să-şi facă micile pregătiri şi îi va da multe avertismente dacă ea se hotăra să coboare înainte ca el să fie gata.
Acum urmează ADEVĂRATUL truc, Annie. Hai să vedem dacă-l potface. Hai să vedem ― pot?
Se aplecă, ignorând durerea din picioare, şi începu să umble la şipca dezlipită din parchet.
41
După cinci minute o chemă la el, ascultând apoi zgomotul greu al paşilor ei pe trepte. Se aşteptase să fie îngrozit atunci când va ajunge în acest punct, dar se destinse când îşi dădu seama că este foarte calm. În cameră plutea izul lichidului inflamabil. Se răspândea de pe una dintre marginile plăcii de lemn care era pusă peste braţele scaunului pe rotile.
― Paul, chiar ai terminat? strigă ea de pe hol.
Paul privi teancul de hârtii aşezat pe placă lângă odiosul Royal.
Teancul era îmbibat cu lichid inflamabil.
― Ei bine ― strigă el ― am făcut tot ce am putut, Annie.
― Oau! Oh, superb! Iupiii, mai că nu-mi vine că cred! După atâta timp! Doar o clipă! Aduc şampanie!
― Minunat!
O auzi în timp ce traversa bucătăria, ştiind, chiar înainte de-a o auzi, când va urma o scârţâitură. Aud pentru ultima oară toate aceste sunete, gândi el, iar aceasta îi provocă o anumită mirare, iar mirarea sparse calmul ca pe un ou. Înăuntru se afla frica... dar mai era şi altceva acolo.
Presupunea că era coasta îndepărtată a Africii.
Uşa de la frigider se deschise, apoi se închise trântindu-se. Ea traversă iarăşi bucătăria. Venea.
Bineînţeles, el nu fumase ţigara; acasta încă se mai afla pe pervazul ferestrei. De fapt el îşi dorise doar chibritul. Acel unic băţ de chibrit.
Ce se va întâmpla dacă nu se va aprinde?
Dar era prea târziu pentru a mai lua în calcul asemenea ipoteze.
Se întinse până la scrumieră şi luă cutia de chibrituri. Scoase afară
unicul băţ. Ea se afla acum pe hol. Paul lovi chibritul de scăpărici şi, inevitabil, acesta nu se aprinse.
Uşurel! Nu te grăbi!
Îl frecă iarăşi de scăpărici. Nimic.
Uşurel... uşurel...
Îl frecă pentru a treia oară de-a lungul suprafeţei rugoase, maro-închis. Şi acum izbucni o flacără gălbuie, în capătul băţului.
42
― Eu doar sper că...
Ea se opri, înghiţându-şi următorul cuvând în timp ce trăgea aer în piept. Paul şedea în scaunul pe rotile în spatele unei baricade construite din hârtii puse de-a valma una peste alta şi al unui Royal vechi.
Întorsese intenţionat foaia de hârtie din vârf, astfel încât ea să poată citi cuvintele: