― Dar nu poţi să scrii cu mâna, în halul ăsta.
― Nu, aprobă el. Mâna este ca şi moartă. O să-l termin pe copilaşul ăsta aşa cum l-am început ― cu Royalul. Opt sau zece pagini vor fi de ajuns. Cred că o să mă pot descurca cu toate t-urile, n-urile şi e-urile.
― Ar fi trebuit să-ţi iau altă maşină, spuse ea.
Părea că-i pare într-adevăr rău; avea lacrimi în ochii. Paul se gândi că asemenea momente, erau cele mai îngrozitoare, deoarece el o vedea atunci pe femeia care ar fi fost Annie Wilkes dacă ar fi primit o educaţie bună, sau dacă substanţele produse de micile glande din ea ar fi fost mai puţin otrăvitoare. Sau şi una şi alta.
― Am făcut o boacănă. Îmi este greu să recunosc, dar este adevărat.
S-a întâmplat aşa, pentru că n-am vrut să recunosc că femeia aia, madam Dartmonger, m-a păcălit. Îmi pare rău, Paul. Biata ta mână.
O ridică, blândă precum Niobe lângă havuz, şi o sărută.
― Lasă, e-n ordine, spuse el. O să ne descurcăm, Ducky Daddles şi cu mine. Îl urăsc. Dar ceva mă face să cred că şi el mă urmăreşte pe mine, deci bănuiesc că suntem chit.
― Despre cine vorbeşti?
― Royalul. L-am poreclit după un personaj din desenele animate.
― Oh...
Ea începu să se îndepărteze. Să se stingă. Să iasă din priză. El o aşteptă răbdător să se întoarcă la realitate, mâncându-şi supa între timp, ţinând neîndemânatic lingura între degetele mâinii stângi.
Până la urmă ea îşi reveni şi îl privi, zâmbind radioasă ca o femeie care se trezeşte şi realizează că ziua va fi frumoasă.
― Ai terminat supa? Dacă da, am pregătit ceva special.
El îi arătă farfuria pe fundul căreia mai rămăseseră doar câteva pete de grăsime.
― Vezi ce Albină-Lucrătoare harnică sunt eu, Annie? spuse el fără
nici o urmă de zâmbet.
― Eşti cea mai bună Albină-Lucrătoare care-a existat vreodată, Paul, şi o să primeşti un şir întreg de stele de aur! De fapt... aşteaptă! Aşteaptă
şi o să vezi!
Pleacă, lăsându-l pe Paul să privească mai întâi la calendar şi apoi la Arcul de Triumf. Se uită la tavan şi văzu C-urile înseriate valsând ameţitor de-a lungul tencuielii. La urmă se uită la maşina de scris şi la masivul şi dezordonatul teanc de file al manuscrisului. La revedere la toate, gândi el la întâmplare, chiar în clipa în care Annie intră ca o furtună în cameră aducând o altă tavă. Pe ea erau patru farfurii: pe una felii de lămâie, ouă fierte pe alta, şi pe a treia pâine prăjită. În mijloc era o farfurie mare, iar pe ea se afla un imens morman de icre negre.
― Nu ştiu dacă îţi place chestia asta sau nu, spuse ea timid. Nici măcar nu ştiu dacă-mi place mie. N-am mâncat niciodată.
Paul începu să râdă. Râsul îi provoca dureri de sale, la picioare şi chiar la mână; în curând îl vor durea probabil şi mai tare, fiindcă Annie era îndeajuns de paranoică încât să creadă că dacă cineva râdea, atunci înseamnă că râde de ea. Dar nu se putea opri totuşi. Râse până când se înecă şi începu să tuşească, cu obrajii roşii şi cu lacrimile curgându-i pe la colturile ochilor. Femeia îi tăiase piciorul cu un topor şi degetul cu un cuţit electric, iar acum era aici, cu un morman de caviar atât de mare,
încât s-ar putea îneca cu el şi un mistreţ african. Şi, ca un miracol, nu se aşternu pe faţa ei acea expresie întunecată de crevasă. În schimb, începu să râdă odată cu el.
38
Caviarul, se presupune, face parte dintre acele articole gastronomice pe care ori le iubeşti, ori le deteşti, dar Paul nu simţise niciodată nici una, nici alta. Dacă zbura cu avionul la clasa I şi stewardesa îi punea în faţă o farfurioară cu caviar, o mânca şi apoi uita că există pe lumea asta ceva cu numele ăsta, până data următoare, când o altă stewardesă îi punea în faţă acelaşi lucru. Dar acum mânca înfometat, cu tot ce mai era pe lângă, de parcă ar fi descoperit pentru prima dată în viaţa marele deliciu al acestui produs culinar.
Anniei nu-i plăcu deloc. Ciuguli din felia de pâine prăjită, pe care pusese o linguriţă de caviar, se strâmbă dezgustată şi o lăsă jos. Dar Paul înfulecă cu un entuziasm neabătut. Într-un sfert de oră, mâncase jumătate din Muntele Beluga. Râgâi, îşi duse mâna la gură şi privi vinovat spre Annie, care izbucni iarăşi în hohote de râs.
Cred că o să te ucid, Annie, gândi el şi îi aruncă un zâmbet afectos.
Chiar aşa o să fac. S-ar putea să mor şi eu, odată cu tine ― probabil că,de fapt, aşa se va întâmpla ― dar o să plec pe lumea cealaltă cu burtaplină de caviar. Nu e chiar cel mai rău.
― A fost excelent, dar nu mai pot să iau nici măcar o înghiţitură, spuse el.
― Probabil că ţi s-ar face rău, zise ea. Chestia asta e foarte săţioasă.
― Zâmbi. ― Mai am încă o surpriză. Am o sticlă de şampanie. Pentru mai târziu... când termini cartea. Se numeşte Dom Perignon. Costă şaptezeci şi cinci dolari! pentru o singură sticlă! Dar Chuckie Yoder, vânzătorul de la raionul de băuturi, spune că-i cea mai bună care există.
― Chuckie Yoder are dreptate, spuse Paul, gândindu-se că, în parte, din vina Dom-ului el intrase în acest infern. Tăcu un moment şi apoi adăugă:
― Mai este ceva ce mi-aş mai dori. Pentru când termin.
― Oh? Ce este?
― Mi-ai spus cândva că ai păstrat toate lucrurile mele.
― Chiar aşa.
― Ei bine... În sacoşa mea era un pachet de ţigări. Mi-ar plăcea să
fumez o ţigară după ce termin.
Zâmbetul ei se stinse încet.
― Ştii că aceste lucruri nu sunt bune pentru tine, Paul. Provoacă