oriunde; Annie putea fi oricare dintre ele. Şi ar putea avea la ea toporul.
Se târî.
Acolo era sofaua ticsită cu perniţe şi în spatele ei se afla Annie. Acolo era uşa de la bucătărie, deschisă, iar Annie era în spatele ei. Şipcile parchetului scârţâiră în spatele lui... bineînţeles! Annie era în spatele lui!
Se întoarse, cu inima bătându-i nebuneşte, cu creionul apăsându-i tâmplele, iar Annie într-adevăr era acolo, cu toporul ridicat, dar doar pentru o clipă. Apoi se pierdu în umbre. Se târî în sufragerie şi când ajunse acolo auzi duduitul unei maşini care se apropia. Lumină vagă a unor faruri se reflectă pe geamuri, devenind mai intensă. Auzi cauciucurile uruind pe praful aleii când automobilul frână ― şi înţelese că ei au văzut lanţul pe care ea-l pusese acolo.
Se auzi o uşă deschizându-se şi închizându-se.
― Drace! Uită-te la chestia asta!
El se târî mai repede, se uită afară şi văzu o siluetă apropiindu-se de casă. Forma pe care o avea pălăria siluetei era inconfundabilă. Era un poliţist de la poliţia statală.
Paul căuta înfrigurat pe măsuţa joasă, plină de bibelouri, răsturnându-le. Unele căzură pe podea şi se sparseră. Mâna lui apucă
unul, iar acesta semăna, cel puţin, cu o carte; avea acea simetrie pe care ţi-o dau cu mare precizie romanele, tocmai pentru că viaţa rareori ţi-o oferă.
Era pinguinul care stătea pe blocul de gheaţă.
ACUM POVESTEA MEA ESTE SPUSĂ! scria pe blocul de gheaţă iar Paul gândi: Da! Mulţumesc lui Dumnezeu!
Sprijinindu-se în mâna stângă, îşi obligă dreapta să apuce pinguinul.
Băşicile i se sparseră, împrăştiind puroi. Îşi dădu mâna pe spate şi
aruncă pinguinul prin fereastra salonului, tot aşa cum aruncase, nu cu mult timp în urmă, scrumiera prin geamul de la camera de oaspeţi.
― Aici! Paul Sheldon urlă delirant. Aici, aici, vă rog, sunt aici!
47
În acest deznodământ mai exista încă o simetrie de roman: erau aceiaşi doi poliţişti care veniseră şi prima dată s-o întrebe pe Annie despre Kusnner; David şi Goliat. Doar că, în această seară, jacheta sport a lui David nu numai că era deschisă, dar şi arma lui era scoasă. David se dovedi a fi Wicks. Goliat era McKnight. Aduseseră cu ei un mandat de percheziţie. Când au reuşit să intre în casă, răspunzând strigătelor disperate care veneau din sufragerie, au găsit acolo un om care arăta ca un coşmar trezit la viaţă.
― A fost o carte pe care am citit-o când eram în liceu, i-a spus Wicks a doua zi dis-de-dimineaţă soţiei sale. Contele de Monte-Cristo, parcă, sau poate era Prizonierul din Zenda. Oricum, era vorba acolo despre un om care a petrecut patruzeci de ani, singur, într-o celulă. Nu a văzut pe nimeni timp de patruzeci de ani. Tot aşa arăta şi tipul acesta. Wicks se opri pentru o clipă, dorind să exprime mai bine cum a fost, emoţiile contradictorii pe care le simţise ― oroare şi milă, compătimire şi dezgust
― mai mult decât orice, uimirea că un om care arată atât de rău mai putea încă să fie viu. Nu-şi putea găsi cuvintele.
― Când ne-a văzut, a început să plângă, spuse el şi până la urmă
adăugă: îmi tot spunea David. Nu ştiu de ce.
― Poate că semeni cu vreun cunoscut de-al lui, spuse ea.
― Poate.
48
Pielea lui Paul era pământie, corpul scheletic. Se ghemui lângă
măsuţa din apropiere, tremurând din tot corpul, uitându-se la ei cu ochii foarte agitaţi.
― Cine ― începu McKnight.
― Zeiţa, îl întrerupse umbra de om de pe podea. ― Îşi umezi buzele. ―
Trebuie să vă feriţi de ea. Dormitor. Acolo m-a ţinut ea. Scriitor domestic.
Dormitor. Ea este acolo.
― Annie Wilkes? În dormitorul acela?
Arătă spre hol.
― Da. Da. Închisă înăuntru. Dar, bineînţeles. Există o fereastră.
― Cine ― începu a doua oară McKnight.
― Hristoase, nu vezi? întrebă Wicks. E tipul pe care-l căuta Kushner.
Scriitorul. Nu pot să-mi amintesc cum îl cheamă, dar este el.
― Mulţumesc lui Dumnezeu, spuse omul scheletic.
― Ce?
Wicks se aplecă spre el încruntându-se.
― Mulţumesc lui Dumnezeu că nu-ţi poţi aminti numele meu.