Visă că era ciugulit de o pasăre. Nu era un vis frumos. Se auzi un bang şi el gândi: Da, bine, în ordine! Împuşc-o! Împuşcă pasărea nenorocită!
Apoi se trezi, ştiind că era doar Annie Wilkes care închidea uşa din spatele casei. Ieşise afară să-şi îndeplinească treburile. Auzi scârţâitul paşilor ei pe zăpadă. Trecu pe lângă fereastra camerei lui purtând o canadiană cu gluga ridicată. Respiraţia îi ieşea din gură ca un abur învolburat şi apoi i se spărgea de faţă. Nu se uită la el, concentrată
asupra treburilor pe care le avea de făcut în grajd, presupuse el. Să
hrănească animalele, să cureţe coteţele, probabil să facă câteva farmece
― o credea capabilă de aşa ceva. Cerul era roşu-vineţiu ― apusul soarelui. Cinci şi jumătate, poate şase!
Mareea era încă în starea de flux şi ar fi putut să adoarmă din nou ―
voia să adoarmă ― dar trebuie să se gândească serios la situaţia asta bizară, cât timp mai era încă capabil de ceva ce ar semăna cu o gândire raţională.
Cel mai grav lucru, descoperea el, era că nu voia să se gândească la asta nici atunci când putea, chiar atunci când ştia că nu poate să pună
capăt acestei stări de fapt fără sa o analizeze. Mintea lui încerca s-o îndepărteze, ca un copil care încearcă să-şi înlăture din faţă farfuria cu mâncare, chiar dacă i s-a spus că nu se poate scula de la masă până nu mănâncă tot.
Nu voia să se gândească la asta. Îi ajungea că trăieşte această
situaţie şi era oricum îndeajuns de greu. Nu voia s-o analizeze pentru că
ori de câte ori făcea asta interveneau imagini neplăcute ― felul cum ea cădea parcă în transă, modul cum ea îl făcea să se gândească la idoli şi stânci iar acum, felul în care găleata de plastic galbenă se apropiase iute de faţa lui, ca o lună care se prăbuşeşte. Gândind la acele lucruri nu îi
va schimba situaţia; era de fapt ceva mult mai rău decât să nu se gândească deloc. Dar odată ce-şi orientă mintea către Annie Wilkes şi situaţia lui în casa ei, acestea erau imaginile care-i veneau, izgonindu-le pe toate celelalte. Inima începea să-i bată mult prea repede, mai mult de frică, dar şi de ruşine. Se văzu punându-şi buzele pe marginea găleţii galbene, văzu apa zoioasă cu pelicula ei subţire de săpun şi cu cârpa plutind în ea; văzuse aceste lucruri dar, oricum, băuse fără nici o ezitare.
N-o să povestească asta niciodată, nimănui, şi presupunea că va încerca să se mintă şi pe sine în legătură cu acest fapt, dar că nu va fi niciodată
în stare s-o facă.
Totuşi, jalnic sau nu (şi el era), încă dorea să trăiască.
Gândeşte-te la asta, fir-ai al dracului! Isuse Hristoase, eşti deja atâtde îndobitocit, încât nici nu mai poţi să încerci.
Nu chiar ― dar aproape.
Apoi, îi trecu prin minte un gând ciudat, indignat: Nu îi place noua carte pentru că-i prea proastă ca să-nţeleagă despre ce-i vorba în ea.
Gândul nu era numai ciudat; în împrejurările date, ce simţea ea despre Maşini de Lux era total irelevant. Dar gândindu-se la lucrurile pe care ea le spusese, era cel puţin o pistă nouă şi era mai bine să fie supărat pe ea decât să fie speriat de ea.
Prea proastă? Nu. Prea rigidă. Nu doar nedispusă la schimbare, ci de-a dreptul ostilă ideii de schimbare!
Da. Şi în timp ce ea s-ar putea să fie nebună, prin ce se deosebea ea oare, în evaluarea scrierilor lui, faţă de cele câteva sute de mii de oameni din toată ţara ― nouăzeci la sută femei ― care de-abia aşteptau fiecare nou episod de cinci sute de pagini din viaţa tumultuoasă a copilului orfan care crescuse şi reuşise să se mărite cu un pair al regatului? Nu, chiar deloc. Ei voiau Misery, Misery, Misery. De fiecare dată când făcuse o pauză de un an sau doi ca să scrie unul dintre celelalte romane ― ceea ce credea el a fi munca lui "serioasă", la început cu certitudine, apoi cu speranţă şi în final cu un fel de disperare feroce ― primise o mulţime de scrisori de protest de la aceste femei, multe dintre ele semnând "cel mai important fan al tău". Tonul acestor scrisori varia de la consternare (asta-i rănea cumva cel mai tare) la reproş, până la mânie făţişă, dar mesajul era întotdeauna acelaşi: Nu era ceea ce m-am aşteptat, nu era ceea ce voiam. Te rog, întoarce-te la Misery. Vreau să ştiu ce face Misery!
Ar fi putut să scrie o versiune modernă a romanelor: Sub Vulcan, Tess D'Urberville, Zgomotul şi Furia; nu ar fi contat. Ele tot Misery ar fi dorit, Misery, Misery.
E greu de urmărit... nu e interesant... şi blasfemiile!
Mânia i se dezlănţui iarăşi. Mânie faţă de imbecilitatea ei obstinată, mânia că ea a putut de fapt să-l răpească ― să-l ţină prizonier aici, să-l forţeze să aleagă între a bea zoaiele dintr-o găleată sau să sufere durerea provocată de picioarele sale zdrobite ― şi pe deasupra să mai aibă şi tupeul să-i critice cel mai bun lucru pe care-l scrisese vreodată.
― Să te ia naiba, pe tine şi înjurăturile care te-au făcut să te dezlănţui, spuse el şi dintr-o dată se simţi iarăşi mai bine, se simţi din nou el însuşi, chiar dacă ştia că răzvrătirea sa este meschină, jalnică şi fără sens ― ea era în grajd de unde nu-l putea auzi, iar fluxul era încă
destul de sus deasupra pilonilor rupţi. Totuşi...
Şi-o aminti intrând în cameră, ţinând capsulele, cerând permisiunea să citească manuscrisul romanului Maşini de Lux. Simţi un val de ruşine şi umilinţă care-i încălzea obrajii, dar acum aceste sentimente erau însoţite şi de furie adevărată: aceasta izbucnise de la o scânteie provenită dintr-o mică flacără, aproape îngropată. Nu arătase niciodată, nimănui, un manuscris înainte de-al corecta cu mâna lui şi a-l rebate la maşină. Niciodată. Nici măcar lui Bryce, agentul său. Niciodată. Ei, poftim! El nici măcar...
Pentru un moment gândurile sale se spulberară. Auzea acum sunetul slab făcut de o vacă care rumega.
Ei, poftim! Nici nu făcea o copie până când era gata a doua formă.
Manuscrisul cărţii Maşini de Lux care se afla acum în posesia Anniei Wilkes era, de fapt, singurul exemplar existent în întreaga lume. Până şi notiţele şi le arsese.
Doi ani de muncă asiduă; ei nu-i plăcea şi ea era nebună.
Misery era ceea ce-i plăcea ei; Misery era cea pe care ea o plăcea, nu un oarecare derbedeu, hoţ de maşini cu vocabular spurcat, din Harlemul spaniol.
Îşi aminti că se gândise: Fă pălării de hârtie din paginile manuscrisului, dacă asta aste ce vrei tu, dar... te rog...
Furia şi umilinţa ieşiră din nou la suprafaţă trezind, ca răspuns, prima zvâcnire slabă de durere în picioarele lui. Da. Munca, mândria pentru munca ta, valoarea muncii în sine... toate aceste lucruri se estompează devenind umbrele unei lămpi magice, adică ceea ce erau de fapt atunci când durerea devenea destul de intensă. Că ea îi putuse face aşa ceva ― că ea putea să facă aşa ceva, atunci când el îşi petrecuse aproape toată viaţa adultă gândind că "scriitor" este cea mai importantă
identitate a sa ― o făcea să pară de-a dreptul monstruoasă; ceva de care el trebuia să scape. Ea era într-adevăr un idol şi dacă nu reuşea să-l ucidă pe el, probabil că ea va putea ucide ceea ce era în el.
Acum auzea guiţatul lacom al porcului ― ea a crezut că o să se simtă
jignit, dar de fapt el găsea că Misery e un nume minunat pentru un porc.
Îşi aminti cum ea îl imitase, felul cum buza i se încreţise în sus, spre nas, cum obrajii îi căzuseră, cum de fapt ea chiar arătase, pentru un moment, ca un porc: Guiţ! GUIŢŢ!
Dinspre grajd, vocea ei: