― Gu-iiţţ. Porcu-şoor!
Se întinse pe spate, îşi puse braţul deasupra ochilor şi încercă să-şi menţină starea de furie, pentru că furia îl făcea să se simtă curajos. Un om curajos poate să gândească. Un laş, nu.
Aici era o femeie care fusese soră medicală ― era sigur de asta. Mai era încă? Nu, fiindcă nu mergea la serviciu. De ce oare nu mai practica încă meseria ei? Asta părea evident. Nu toate rotiţele ei funcţionau normal; multe dintre ele se roteau haotic în cutie. Dacă iui i-a fost evident acest lucru, chiar şi prin ceaţa durerii în care trăia, desigur că a fost evident şi pentru colegii ei.
Iar el avea nişte mici informaţii în plus pe baza cărora să judece câte dintre rotiţe nu funcţionau normal, nu-i aşa? Îl târâse afară din automobilul său avariat şi, în loc să cheme poliţia sau o ambulanţă, l-a instalat în camera de oaspeţi, i-a înfipt în braţe ace ca să-l hrănească
intravenos şi a băgat narcotice cu ghiotura în corpul lui. Destul încât să-l facă să cadă în ceea ce ea a numit "depresie respiratorie", cel puţin o dată. Nu a spus nimănui că el se află aici, şi dacă nu a făcut-o până
acum înseamnă că nici nu intenţionează.
S-ar fi comportat oare în acest fel dacă cel pe care-l scosese din epava maşinii ar fi fost un ins oarecare, un Joe Blow din Kokomo? Nu. Nu, nu credea aşa ceva. Îl păstrase pe el fiindcă era Paul Sheldon, şi ea...
― Ea e cel mai important fan al meu ― bodogăni Paul şi îşi puse braţul peste ochi.
Stând în întuneric, începu să-şi amintească un episod teribil: mama sa îl dusese la Grădina Zoologică din Boston, şi el se oprise să privească
o pasăre mare şi impresionantă. Avea cele mai frumoase pene ― roşii, purpurii şi albastru regal ― pe care le văzuse el vreodată... şi cei mai trişti ochi. O întrebase pe mama sa de unde provenea pasărea şi când ea spusese Africa, el a înţeles că era condamnată să moară în colivia în care trăia, foarte departe de locul pe care Dumnezeu i-l hărăzise şi începuse să plângă, iar mama sa i-a cumpărat un cornet de îngheţată şi, pentru un timp, se oprise din plâns. Apoi (îşi reaminti) începuse din nou să
plângă, iar mama i-a mai luat îngheţată, spunându-i, în timp ce se întorceau cu troleibuzul înapoi în Lyon, că era copil smiorcăit şi alintat.
Penajul ei. Ochii ei.
Pulsaţia din picioare începea să se intensifice.
Nu. Nu, nu.
Îşi presă mai tare peste ochi îndoitura braţului. Dinspre grajd, se auzeau bufnituri surde, sacadate. Era imposibil, bineînţeles, să-ţi dai seama de la ce provin dar în imaginaţia lui
(MINTEA ta, CREATIVITATEA ta, asta-i tot la ce mă refeream) o vedea împingând cu călcâiul cizmei snopii de fân afară din şură; îi putea vedea prăbuşindu-se pe podeaua grajdului.
Africa. Pasărea aceea era din Africa. Din...
Apoi, tăind aceste gânduri ca un ascuţiş de cuţit, veni vocea ei agitată, aproape isterică: Crezi tu că atunci când m-au pus în boxa martorilor, acolo sus în Den...
Sus în boxa martorilor. Când m-au pus în boxa martorilor în Denver.
Juri să spui adevărul, tot adevărul şi nimic altceva decât adevărul,
aşa să te ajute Dumnezeu?
("Nu ştiu de unde a moştenit acest talent")Jur.
("ÎNTOTDEAUNA scrie lucruri de felul ăsta")Spune-ţi numele.
("Nimeni din familia MEA nu avea o imaginaţie ca a lui")Annie Wilkes.
("Atât de INTENSĂ")
Numele meu este Annie Wilkes.
Încercă s-o sugestioneze să spună mai multe; nu voia.
― Haide! murmură el cu braţul peste ochi ― acesta era modul în care el gândea cel mai bine, modul în care-şi imagina cel mai bine. Mamei sale îi plăcea să-i povestească doamnei Mulvaney, vecina lor, ce imaginaţie debordantă avea el; atât de activă, şi cât de minunate erau povestioarele pe care el le scria neîncetat (desigur, cu excepţia situaţiilor când îl făcea copil smiorcăit şi alintat).
― Haide, haide, haide.
Putea să vadă sala de judecată din Denver, pe Annie Wilkes în boxa martorilor, purtând nu jeanşi, ci o rochie vişinie, demodată şi o pălărie groaznică. Îşi imagina că sala este plină de spectatori şi că judecătorul este chel şi poartă ochelari. Sub mustaţa albă avea un semn din naştere.
Mustaţa îl acoperea aproape în întregime, dar nu de tot.
Annie Wilkes.
("La doar trei ani ştia să citească! Poţi să-ţi imaginezi!")Spiritul... dragostei de fan...
("Totdeauna scrie ceva, inventează ceva")Acum trebuie să limpezesc.
("Africa. Pasărea vine din")
― Continuă, şopti el, dar nu putea merge mai departe. Grefierul o ruga să-şi spună numele, iar ea repeta la nesfârşit că se numeşte Annie Wilkes, dar nu spunea nimic în plus; stătea acolo cu corpul ei masiv, compact şi ameninţător care disloca aerul şi îşi tot spunea numele refuzând să zică altceva în plus.
Încă încercând să-şi imagineze de ce ex-infirmiera care-l luase prizonier ar fi putut să fie odată în boxa martorilor în Denver, Paul adormi.
12
Se afla într-un salon de spital. Îl cuprinse o uşurare mare ― atât de mare, încât aproape izbucni în plâns. Gât timp fusese adormit, se întâmplase ceva, venise cineva sau, poate, Annie se răzgândise sau i se făcuse milă de el. Nu conta. Adormise în casa unei femei-monstru şi se
trezise în spital.