sufere. Era retractarea. Numeşte asta Răzbunarea Toxicomanului, dacă
vrei. Avea deja nevoie de capsule nu numai pentru durere.
Îi veni ideea să încerce să se dea jos din pat, dar gândul la cădere, la lovitură şi la escaladarea durerii care le va acompania, îl oprea de fiecare dată. Îşi putea imagina foarte bine
("Atât de intens")
cum se va simţi. Ar fi putut totuşi să încerce, dar ea încuiase uşa. Ce altceva putea face decât sa se târâie până acolo ca un şarpe şi apoi să
rămână întins lângă uşă?
De disperare împinse cu mâinile, pentru prima dată, păturile de pe el, sperând nebuneşte că nu era aşa de rău precum părea să sugereze forma pe care o aveau pledurile. Nu era aşa de rău; era mai rău. Se uită
cu groază la ceea ce devenise el de la genunchi în jos. În mintea lui auzi vocea lui Ronald Reagan în filmul Misiunea Regelui, ţipând strident: Unde este ce a mai rămas din mine?
Ce a mai rămas din el era aici şi s-ar putea să iasă cumva din situaţia aceasta; şansele de a se întâmpla aşa ceva păreau din ce în ce mai îndepărtate deşi, presupunea că, teoretic, este posibil... dar s-ar putea să nu mai poată umbla niciodată ― în mod sigur nu până când fiecare picior va fi refracturat, probabil în câteva locuri, întărit cu tije de oţel, ţinut fără milă în suspensie şi supus la sute de ofense chinuitor de dureroase.
Ea îi pusese picioarele în atele ― bineînţeles că fusese conştient de acest lucru, simţise formele lor rigide, tari, dar până acum nu ştiuse ce folosise ea drept atele. Părţile de jos ale picioarelor erau încercuite cu bare subţiri care păreau a proveni din rămăşiţele unor cârje de aluminiu tăiate cu bomfaierul. Barele fuseseră zelos înfăşurate cu bandaj astfel încât, de la genunchi în jos se asemănau oarecum cu In-Ho-Tep când acesta fusese descoperit în mormântul lui. Picioarele şerpuiau ciudat spre genunchi, în unele locuri având ridicături şi în altele, depresiuni.
Genunchiul stâng ― un focar pulsator de durere ― părea că nici nu mai exista. Exista o gleznă, apoi o coapsă şi între ele, la mijloc, o masă de carne dezgustătoare care arăta ca un drob imens de sare. Părţile de sus ale picioarelor erau foarte umflate şi păreau că se arcuiseră vag în afară.
Şoldurile, zona dintre picioare, chiar şi penisul, erau încă împestriţate cu vânătăi care începuseră să se retragă.
Crezuse că partea de jos a picioarelor sale s-ar putea să fie zdrobită.
După cum se vedea, nu era aşa. Fuseseră pulverizate.
Gemând, plângând, se reînveli iarăşi cu păturile. Nici un fel de rostogolire afară din pat. Mai bine să zacă aici, să moară aici, mai bine să accepte această intensitate a durerii, atât de groaznică cum era, până
când va dispărea cu totul.
În cea de-a doua zi, în jurul orei patru, Destul-de-Sete atacă. Pentru mult timp fusese conştient de o uscăciune a gurii şi a gâtului, dar acum începea sa se intensifice. Îşi simţea limba umflată, mult prea mare. Îl durea să înghită. Începu să se gândească la carafa cu apă pe care ea o aruncase.
Moţăi, se trezi, moţăi.
Ziua se sfârşi. Veni noaptea.
Avea nevoie să urineze. Îşi puse plicul de la plapumă deasupra penisului, încercând sa improvizeze un filtru grosolan şi urină prin el în palmele tremurătoare, făcute căuş. Încercă să-şi închipuie că e ceva reciclat şi bău ceea ce reuşise să reţină în palme, apoi îşi linse buzele.
Încă un lucru de care, presupunea el, nu va povesti nimănui ― dacă va trăi îndeajuns ca să mai poată istorisi ceva.
Începu să creadă că ea a murit. Era foarte debusolată, şi oameni instabili mintal în mod frecvent se sinucideau. O văzu ("Atât de intens")
parcând-o pe Bătrâna Bessie pe marginea şoselei, luând de sub scaun un pistol calibru 44, punându-şi ţeava în gură şi împuşcându-se. "Dacă
Misery e moartă, eu nu vreau să trăiesc. Adio, lume crudă!" strigă Anniecu obrajii scăldaţi în lacrimi şi apăsă pe trăgaci.
Scânci, apoi gemu, apoi urlă. Vântul urla o dată cu el... dar nu remarcă acest fapt.
Sau un accident? Era oare posibil? Oh, da, domnule! Şi-o imagină
conducând înverşunat, mergând cu viteză prea mare şi apoi ("Nu moşteneşte imaginaţia asta de la nimeni din familia MEA") intrând în transă şi ieşind peste marginea drumului. La vale, şi la vale, şi la vale. Oprindu-se brusc şi explodând în flăcări, murind fără să apuce să-şi dea seama că moare.
Dacă ea era moartă atunci el va muri aici, ca un şobolan într-o capcană uscată.
Se tot gândea că va veni inconştienţa şi-l va alina, dar inconştienţa nu. vroia să apară; în locul ei veni Ora Treizeci şi Ora Patruzeci; acum Regele Durerii şi Destul-de-Sete se contopiră într-un singur cal (Mi-e Foame fusese lăsat de mult timp foarte departe în urmă) şi el începu să
se simtă nimic mai mult decât o bucată de ţesut viu pe o lamă de microscop sau un vierme într-un cârlig ― oricum, ceva, agitându-se la nesfârşit şi aşteptând numai moartea.
15
Când ea intră, el crezu, la început, că trebuie să fie un vis, dar mai apoi realitatea ― sau doar instinctul pur de conservare -se instală şi el începu să geamă, să cerşească şi să se roage; totul sacadat, totul venind dintr-o fântână adâncă a irealităţii.
Singurul lucru pe care-l văzu clar era că ea purta o rochie bleumarin şi o pălărie împodobită cu crenguţe ― era exact genul de vestimentaţie pe care şi-o imaginase el că o purtase ea în boxa martorilor în Denver.
Era foarte îmbujorată, iar ochii îi scăpărau de viaţă şi vioiciune. Era atât de aproape de a fi drăguţă, atât cât va ajunge Annie Wilkes să fie vreodată şi, mai târziu, când a încercat să-şi amintească această scenă, singura imagine clară pe care o putea vedea erau obrajii ei roşii şi pălăria cu rămurele. De undeva, dintr-un ultim ungher al minţii capabil să
judece sănătos şi să evalueze clar situaţia, Paul Sheldon, cel raţional, gândi: Arată ca o văduvă care taman a fost futută după zece ani de visuri erotice neîndeplinite.
În mână ţinea un pahar cu apă ― un pahar mare cu apă.
― Ia asta, spuse ea şi îi puse după ceafă o mână încă rece de la frigul de afară, aşa încât el să se poată ridica îndeajuns ca să bea fără să se înece. El luă trei înghiţituri mari, porii câmpiei aride care era limba lui
lărgindu-se şi protestând împotriva şocului apei din care o bună parte se împrăştie pe bărbie şi pe tricoul pe care-l purta, apoi ea îndepărtă
paharul.
El scânci după pahar, întinzându-şi mâinile tremurătoare.