― Nu. Nu, Paul. Câte puţin o data, dacă nu, o să vomiţi.
După puţin timp i-l dădu înapoi şi îl lasă să mai ia două înghiţituri.
― Calmantele, spuse el tuşind. Îşi supse buzele, îşi plimbă limba peste ele şi apoi îşi supse limba. Îşi putea aminti vag că şi-a băut propria urină, cum fusese aceasta, cât de sărată.
― Capsulele ― durerea ― te rog, Annie, te rog, pentru numele lui Dumnezeu, ajută-mă, durerea e aşa de chinuitoare...
― Ştiu că e, dar trebuie să mă asculţi, spuse ea privindu-l cu acea expresie hotărâtă şi totuşi maternă. Trebuia să plec şi să mă gândesc.
Am reflectat adânc şi sper că am ajuns la o concluzie bună. Nu eram foarte sigură, gândurile mele sunt adesea parcă nămoloase, ştiu asta.
Accept asta. Din cauza asta nu-mi puteam aminti unde am fost în toate ocaziile acelea despre care ei mă tot întrebau. Deci, m-am rugat. Există
un Dumnezeu, să ştii, şi El răspunde rugăciunilor. Întotdeauna o face.
Deci m-am rugat. Am zis "Iubite Dumnezeu, Paul Sheldon ar putea să fie mort când mă întorc eu înapoi". Dar Dumnezeu a spus: "Nu va fi. L-am iertat, ca să-i poţi aorta tu calea pe care trebuie s-o urmeze".
Ea spusese arăta ca şi aorta, dar Paul, oricum de-abia o auzea; ochii lui erau fixaţi pe paharul cu apă. Îl lăsă să mai bea încă o înghiţitură. El fornăi ca un cal, râgâi şi apoi strigă atunci când crampele începură să-i chinuie burta.
În tot acest răstimp ea îl privise blajin.
― O să-ţi dau medicamentele ca să-ţi aline durerea ― spuse ea ― dar, mai întâi, ai o treabă de îndeplinit. Mă întorc imediat.
Se ridică în picioare şi se îndreptă spre uşă.
― Nu! ţipă el.
Ea nu-l luă deloc în seamă. El rămase în pat, înconjurat de durere, încercând să nu geamă şi totuşi gemând.
16
La început a crezut că delirează. Ce vedea era prea bizar ca să fie normal. Când Annie s-a întors, împingea un grătar cu cărbuni.
― Annie, sufăr groaznic.
Lacrimile îi şiroiau pe obraji.
― Ştiu, dragul meu.
Îl sărută pe obraz; atingerea buzelor ce era tot atât de uşoară ca şi căderea unei frunze.
― În curând.
Ea plecă şi el se uită prostit la grătarul cu cărbuni; un obiect menit să se afle vara într-un chioşc din grădină, care era acum în camera lui, ducându-i cu gândul la imagini cu idoli şi sacrificii.
Şi un sacrificiu, bineînţeles, era, ceea ce avea ea de gând ― când s-a întors, ducea într-o mână manuscrisul romanului Maşini de Lux, singurul rezultat concret existent al muncii lui de doi ani de zile. În cealaltă avea o cutie de chibrituri Diamond Blue Tip. Chibrituri de lemn cu vârf de fosfor.
17
― Nu, spuse el, plângând şi tremurând.
Îl rodea un gând, îl ardea ca un acid: pentru mai puţin de o sută de dolari ar fi putut să-şi tragă la xerox manuscrisul în Boulder. Prietenii ―
Bryce, amândouă fostele neveste, drace, chiar şi mama sa ― îi spuseseră
mereu că este nebun să nu-şi facă măcar o copie a muncii lui şi s-o pună
deoparte; la urma urmei, hotelul Boulderado putea lua foc, sau casa din New-York; ar putea surveni un tornado, o inundaţie sau o altă calamitate naturală. Refuzase în mod constant, fără a avea nici un motiv special: era doar că i se părea că dacă ar face asta, ar chema ghinionul.
Ei bine, aici era şi piaza rea şi calamitatea naturală, toate îngemănate într-un singur lucru; aici era Annie Uraganul. În inocenţa ei, în aparenţă, nu îi trecuse prin cap niciodată ideea că ar mai putea exista undeva o copie a cărţii Maşini de Lux ― şi dacă el doar ar fi ascultat, dacă
doar ar fi investit acei o sută de dolari nenorociţi...
― Da, replică ea, întinzând chibriturile spre el. Manuscrisul, cu coperta albă pe care scria titlul, era aşezat în poala ei. Chipul ei era încă
clar şi calm.
― Nu, spuse el, întorcându-şi faţa înfierbântată de la ea.
― Da. E obscen. Lăsând asta la o parte, nici nu e bun.
― Tu nu ai recunoaşte ceva bun nici dacă ar veni spre tine şi ţi-ar muşca nasul! tipă el, nepăsându-i de nimic.
Ea râse blând. In aparenţă furiile ei intraseră în vacanţă. Dar, gândi Paul, după cum o ştia pe Annie Wilkes, se puteau reîntoarce pe neaşteptate, în orice moment, cu toate bagajele în mâini: Nu ne-am putut abţine să fim departe de tine. Ce mai faci?
― În primul rând ― spuse ea ― binele nu mi-ar muşca nasul.
Răutatea, poate, dar nu binele. În al doilea rând, eu recunosc binele când îl întâlnesc ― tu eşti bun, Paul. Ai doar nevoie de un mic ajutor. Şi acum, ia chibriturile!