― Deoarece ― spuse ea afectat ― trebuie s-o faci tu de bunăvoie.
Atunci el începu să râdă şi faţa ei se întunecă, pentru prima dată de când se întorsese, şi părăsi camera cu manuscrisul sub braţ.
18
Când ea reveni o oră mai târziu, Paul luă chibriturile.
Ea puse pe grătar pagina cu titlul. El încercă să aprindă unul dintre chibrituri dar nu putu, deoarece tot nu reuşea să atingă scăpăriciul roşu sau îi cădea chibritul din mână.
Deci, Annie luă cutia, aprinse chibritul şi îl puse în mâna lui, iar el îl atinse de colţul foii şi apoi lăsă chibritul să cadă în grătar şi privi fascinat cum flăcările gustau hârtia şi apoi o înghiţeau. De data aceasta ea venise cu o furculiţă lungă şi când hârtia începu să se strângă, o împinse în jos.
― O să dureze o veşnicie ― spuse el. Nu pot...
― Nu, o s-o rezolvăm repede ― zise. Dar tu trebuie să arzi câteva pagini, Paul ― ca un simbol al înţelegerii tale.
Puse acum pe grătar prima pagină din Maşini de Lux, cuvinte pe care el şi le amintea că le-a scris cam cu douăzeci şi patru de luni în urmă, în casa din New-York: "Nu am nici un fel de roţi ― îi spuse Tony Bonasaro, urcând scările, fetei care le cobora ― şi, de felul meu, învăţ foarte greu, dar conduc foarte rapid".
Oh, îi reaminti acea zi ca şi acele şlagăre celebre de la radio, îşi aminti cum patrulase prin apartament, din cameră în cameră, îmbibat de conţinutul cărţii; mai mult decât umflat, însărcinat, şi acelea erau durerile naşterii. Îşi aminti că găsise un sutien al Joanei sub una din pernele de pe canapea şi ea plecase de trei luni încheiate; asta-ţi arăta ce fel de treabă îţi făceau cei pe care îi angajai să-ţi facă curăţenie. Îşi aminti cum auzise traficul New-York-ului şi, slab, bătaia monotonă a clopotelor bisericii, chemându-i pe credincioşi la liturghie.
Îşi aminti că se aşezase.
Ca întotdeauna, uşurarea binecuvântată a startului; un sentiment care era ca o cădere într-un abis plin de lumină strălucitoare.
Ca întotdeauna, certitudinea sumbră că nu va fi în stare să scrie atât de bine pe cât dorea.
Ca întotdeauna, groaza că nu va putea să termine, că accelerează
spre un zid părăsit.
Ca întotdeauna, sentimentul minunat, voios, nervos al începutului unei călătorii.
Se uită spre Annie Wilkes şi spuse, clar dar nu tare:
― Annie, te rog nu mă obliga să fac asta.
Ea ţinu nemişcate chibriturile în faţa lui şi spuse:
― Poţi să faci ce doreşti.
În concluzie, el îşi arse cartea.
19
Îl obligă să ardă prima pagină, ultima şi nouă perechi de pagini din
diverse locuri ale manuscrisului ― deoarece nouă, spusese ea, era un număr care exprimă puterea, iar nouă dublat înseamnă noroc. El văzu că folosise o carioca groasă ca să înnegrească blasfemiile, cel puţin până
acolo unde ajunsese ea cu cititul.
― Aşa, spuse ea, când a noua pereche fu arsă. Ai fost un băiat foarte bun şi ascultător şi ştiu că asta te doare aproape la fel ca picioarele, aşa că nu o mai lungesc.
Îndepărtă partea de sus a grătarului şi puse restul manuscrisului în cutia pentru cărbuni, sfărâmând rămăşiţele negre ale paginilor pe care le arsese deja. Camera puţea a fosfor şi hârtie arsă. Miroase ca anticamera iadului, gândi el delirant, şi dacă ar fi fost ceva în coaja scofâlcită de nucă, care fusese odată stomacul său, presupunea că ar fi vomitat.
Ea aprinse un chibrit şi i-l puse în mână. Într-un fel reuşi să se aplece şi să scape chibritul în cutia de fier. Deja nu mai conta. Nu mai avea importanţă.
Ea îl înghionti.
Obosit, deschise ochii.
― S-a stins.
Scăpără încă un băţ şi i-l puse în mână.
Deci, cum-necum, reuşi iarăşi să se aplece, trezind când s-a mişcat, în picioarele lui ferăstraiele ruginite şi atinse chibritul de colţul manuscrisului. De data aceasta flacăra se răspândi în loc să scadă şi să
moară în jurul băţului.
Se lăsă pe spate, cu ochii închişi, ascultând pocnetele flăcărilor, simţind în totalitate căldura dogoritoare.
― Doamne sfinte! strigă ea alarmată.
Deschise ochii şi văzu că bucăţi arzânde de hârtie se înălţau deasupra grătarului, în aerul fierbinte.
Ea se repezi afară din cameră. Se auzi apa de la robinetele căzii lovind în găleată. El privi în dorul lelii o bucată înnegrită din manuscris cum pluteşte deasupra camerei şi aterizează pe una dintre perdelele subţiri ca de voal. Urmă o scânteie scurtă ― avu timp să se întrebe dacă
nu cumva camera va lua foc ― care încercă să se extindă şi apoi se stinse lăsând o gaură mică, ca o arsură de ţigară. Pe pat începuse să cadă
scrum. Îi căzu şi pe braţe. Nu prea îi păsa, din partea lui putea să se întâmple orice.